următoarea grupare de plimbări a avut loc în Slovenia. am început cu peştera postojnska (sper că am scris o bine), creată de râul pivka.

este, aşa a zis tanti ghida, cea mai mare peşteră din iuropa, cu o lungime de aproximativ 22 km, din care doar 5 vizitabili de muritori. din cei 5, aproximativ 3 îi parcurgi cu un trenuleţ (da, au construit un trenuleţ, mai bine zis calea ferată, cu care te plimbi prin peşteră). tot aici am aflat de la ghiduşă că unei stalagmite, respectiv stalactite, îi ia 10 de ani pentru a creşte 1 mm (sper să nu confund, mă voi confrunta şi cu alţi vizitatori pentru a certifica autenticitatea timpilor).

peştera este iluminată, şi o zonă a ei este folosită chiar ca şi sală de concerte. este un pic de diferenţă faţă de peştera muierilor de la noi, unde ai mare noroc dacă găseşti pe cineva să ţi dea un bilet. temperatura în peşteră este de 8 grade celsius, în mod constant, deci trebuie ceva haine pe tine, asta dacă nu eşti din Nebraska, precum o tanti mandră nevoie mare de frigul de la ea acasă.

acilea, în această peşteră trăieşte peştele om, o creatură ca o şopârlă, cu piele, fără solzi, oarbă, care vieţuieşte cam 100 de ani (specialiştii o iau din peşteră pe creatură, o expun într un acvariu, şi la o anumită perioadă o schimbă cu alta din peşteră, pentru că expunerea la lumină îi afectează nu ştiu ce aspecte ale vieţii). la intrare se percepe taxă pentru a l filma pe ăsta mic şi slab, dar jos nu te mai întreabă nimeni de sănătate, taxa de mai sus fiind doar pentru iluminaţi.

de formă, în peşteră filmatul şi pozatul sunt interzise, dar în practică mai greu, cu toată că organizatorul petrecerii a avertizat de mai multe ori că pozatul este forbidân.

după peşteră am vizitat un castel din apropiere, nu mai reţin cum îi zice, n are nimic de efect, doar că e săpat în perete şi deasupra unei alte peşteri, iar afterwards ne am deplasat la un castel parcă rupt din basme: castelul bled, aşezat pe malul lacului bled, în alpii iulieni (da, să răspund unui fan, şi pe timp de criză Iulian a avut bani să şi cumpere alpi), de pe ale cărui ziduri arunci un ochi în Alpii austrieci. priveliştea este de nedescris (la insistenţele fanilor vom pune poze, care fac cât cel puţin o mie de cuvinte).

după castel, ne am decis să ne plimbăm cu maşina prin alpi, să vedem milkuţe. am vazut şi nişte milkuţe. şi nişte pajişti alpine, dar am reuşkit să urcăm pe drumuri forestiere (erau pietruite şi mult mai bine semnalizate decât a1-ul nostru) până pe la cota 2200. în stânga aveam un hău foarte primitor, iar în dreapta muntele. a fost o senzaţie de senzaţie, liniştea aplecându-se asupra noastră doar când am ajuns, pe drumuri forestiere, în construcţie ce e drept şi foarte bine semnalizate, ca suprafaţă de rulare şi ca indicatoare rutiere, pâna la 10 km de hai uaiu către rijeka (localitatea de graniţă a Croaţiei). mulţumesc pe această cale unui bun prieten care a avut hărnicia să nu actualizeze hărţile pe gps, fapt care a contribuit în mod covârşitor la adâncirea în nebuloasa drumurilor slovene.

am ajuns la hotel pe la orele 12 ale nopţii, reuşind în mod miraculos să pierd un nou meci din seria limitată a grupelor.

amintirile astea sunt un lucru greu, şi o dată ce rutina zilnică se aşează peste ele rămân ca un praf al timpurilor trecute, ca o boare de vânt într o zi călduroasă în care şi umbra se ascunde din drumul soarelui. uitai că în această călătorie am vizitat şi Ljubljana, capitala Sloveniei. oraş drăguţ, micuţ şi cu nişte preţuri barosan de barosane. oricum, în Slovenia, toate preţurile sunt la superlativ: un kg de cireşe four iuro, un magnet de frigider, să cadă invitatu în şpagat când îl vede 5 iuroi, taxa de drum, aka vignetă - 10 iuro pe şapte zile (cea mai mică perioadă), 2 euroi ora de parcare (de remarcat că nimeni nu parchează pe unde îl taie capu, eczistă zone, supraterane şi subterane special amenajate unde îţi laşi vehiculul), nu mai ştiu cât e gazu, dar reţin că la faţa locului mi s a părut cam mult şi n am alimentat.

a se continua…