câteodată, ca să parafrazăm cântecul, de amor, cântat de un consiler frumos, numai bun să arunce pe spate contribuabila română.

ce i mână pe masculii feroce, stăpâni pe situaţie, dornici de testosteron, să mai arunce în eter câte o dovadă a apartenenţei la umila rasă a doamnelor? ce motive meschine, purtătoare de dobânzi şi de incredibilitate nasc asemenea situaţii?

ce l face pe Întâiul Lăcrimar al ţării să mai arunce câte o picătură de apă în lumea undelor?

fie că un soldat se întoarce doar fizic în ţară, sau că roboţelul se retrage conştiincios din cursa pentru preşedinte al acestei banana contry, uischiul cu 3 cuburi de gheaţă, cât să plutească dă naştere la câteva şuviţe H2O de duioasă amintire a unor momente belisime, în contrast cu cele nasoale, ce l fac pe zeu să şi arate latura umană.

e binecunoscut că suntem o naţie de telenovişti şi de manelari, astfel spus suntem sensibili, la o întreaga paletă de percepţii: de la durere la fericire, de la frumos la urât, de la nepăsare la durere n zonele mai indărătnice ale fiinţei sau trupului. şi atunci, prezidentul, un artist prin definiţei, atinge o coardă sensibilă, aceea a plânsului fără rost şi fără motiv, care, aparent are priză la gospodinele de la ora 5, 6, 7, depinde pe ce post te uiţi, şi la gospodarii cu lemn în cap, sau pe spate, sau pe unde îl prinde leuca în momentul în care pleacă spre el.

ca naţie, ne place să ne plângem, să încărcăm pe alţii cu prostiile noastre de 2 lei, suntem foarte puţin dornici să identificăm soluţii şi nu să aprofundăm problema, ne place ca lumea să ne cânte n strună şi să ne aprecieze problemele, şi mai puţin realizările, fie că acestea nu eczistă, fie că trebuie să fie obiectul invidiei, mai mult, şi al aprecierii, mai puţin.

un lider care plânge, care joacă minoritarele, care cântă, care şi bate consoarta, este într un fel parte din naţie, e popular, are priză la mase, acestea îl simt aproape, îi acordă toată simpatia lor, şi culmea, la momentul oportun, îl lovesc în cap, nu cu lemnul, ci cu ştampila. astfel, toată lumea este fericită, ei, că un om special, de al lor, cu bune şi rele îi reprezintă, el, că are puterea absolută, că taie în stânga şi în dreapta după bunul plac. foarte puţini indivizi rămân oameni atunci când gustă din plăcerea puterii. unii se prefac fată mare până îşi ating punctul, nu g, şi apoi îşi pierd masca de mironosiţa printre desuurile profesioniste.

un poet român, într o poezie, paradoxal scrisă de el, glăsuieşte astfel:
Căci plânsu-i de nebuni scornit
Şi de femei!
o fi de bine, o fi de rău, astrele stau să cadă!