Base catre Boc in campania electorala, trecand pe langa un sat in zona Clujului :
- Boc ia sa te vad daca faci rost de bautura
- Lejer domn prejedinte…
Peste o ora vine Boc fara nimic
- Si bautura, intreaba Base ?
- Sunt saraci, amariti nu au nimic si postasu nu a mai trecut pe aici de juma de an,
- Ehhhhhhh zice Base, tineret tineret, hai cu mine.
Ajung ei la prima casa
-Sa traiesti Tata (zice Base) catre un mos
-Sa traiti
-Venim din parte puterii sa schimbam situatia in tara , vad ca ai casa veche si mica ?
-Vai ce veche este si mica si se darima (mosu)
-Noteaza Boc, casa noua + 1 hectar pamint din partea puterii… sa inteleg ca si baba e batrina si nu mai e cum a fost ?
-Vai asa este e batrina, cicalitoare ma si bate
-Noteaza Boc, sotie noua din partea puterii.
Mosu plin de bucurie si recunostinta ii invita in casa pune pe masa de mancare o sticla de vin una de tuica.
Au stat, au baut s-au distrat si la plecare se intoarce Base catre mos:
-tata, pai sa inteleg ca si p**a o ai batrina si nefunctionala ?
-Vai dragilor (lacrimand) spune mosul si asta e adevarat
-Noteaza Boc o P**A din partea puterii!!!

greu subiect, cu uşile astea. în genere, uşile reprezintă mijloace/modalităţi de acces. orice om cu scaun la cap, ştie instinctiv că, o uşă separă ceva de altceva. în mod normal, dacă nu ai legătură cu mediul păzit de uşă, execuţi o bătaie fină la intrare şi stăpânul locului te pofteşte să intri sau să ţi continui drumul.

de a lungul timpului, uşile şi implicit modul de atenţionare cu privire la existenţa unui muritor în faţa lor au evoluat. astăzi sunt sonerii electrice, electronice şi spaţiale. uşile nu mai sunt doar de lemn, ci de orice, nu se mai deschid doar manual, ci pe bază de senzori, de impuls, de toate.

oricum, ideea a rămas aceeaşi: vezi o uşă trebuie să te asiguri că te ai anunţat şi că eşti poftit înăuntru.

bineînţeles că, aparţinând de cineva, uşile au suferit şi ele o dată cu orgoliul proprietarului. erai mai cu zorzonei pe tine, luai o uşă mai de efect, erai muritor de foame, puneai un par care să delimiteze accesul. asta în ceea ce priveşte proprietatea privată.

noi, românakii, că despre ei vorbim cu patos şi durere în suflet, am găsit o modalitate inedită de a certifica materialul extraordinar din care suntem făcuţi pe parcursul celor 24 de ore cât are o zi, respectiv ne am tras uşă de impresie acasă, şi uşă de şef la instituţia unde lucrăm. adică vezi Doamne, fiind deosebiţi şi unici, lumea trebuie să vadă acest aspect. şi cum se poate face asta mai bine, dacă nu asigurându-ne accesul pe o uşă specială: uşa de şef. uşa de şef se deosebeşte de uşa de muritor, Ea este o uşă delicată, special destinată conducerii, pe care un sclav nu o poate accesa, fiind în pericol de a fi făcut cenuşă. şăfu nu se simte suficient de şăf până când uşa pe care calcă şi care îi umflă ego ul îi asigură accesul numai lui, doar lui şi decât lui, toate cele trei nulităţi trebuind afectate în acelaşi timp.

nu există uşă pentru conducere, şefime şi alţi purtători de funcţii? cam nasol. asta nu arată decât lipsa de respect pentru farurile călăuzitoare. este, deci, asimilată unei greşeli capitale, soluţia fiind de a se înfiinţa IMEDIAT o asemenea uşă. de ce? pentru că şăfu trebuie să se simtă şăf de dimineaţa până seara. el este dintr un material deosebit, special, plin de el însuşi şi trebuie să se simtă atins în zonele sensibile de la portarul care, atenţie, ÎI DESCHIDE UŞA (fiind şef nu poate atinge un asemenea material comun că poate se ia), până la ultimul lucrător pe plantaţie care, în mod obligatoriu, trebuie să intre pe ALTĂ UŞĂ. această uşă îi spune lui, şefului, o nulitate banală, de altfel, numit pe baza unor criterii cel puţin dubioase, dar total necompetitive, că este un extraordinar, un nemaipomenit, un demiurg, o zeitate trimisă printre pălmaşi.

o certificare a celor de mai sus se poate observa la TOATE instituţiile publice din românika. la cele private mai puţin, poate pentru că acestea au înţeles că statutul de şef este direct legat de cel de subordonat şi viceversa.

citiţi pe blogul număru 1 al poporului! felicitări!

epopeea continuă cu o plimbare prin Istria, marea peninsulă a Adriaticii. începem călătoria cu o vizită de lucru în celebra staţiune croată cu o denumire sugestivă. sunt câteva obiective de văzut, ceva timp de pierdut: un amfiteatru roman, semn că mai marii zilei se distrau la maxim când sclavii îşi dădeau la gioale (cam ca şi azi, de altfel), o veche biserică franciscană, arcul de triumf, templul lui Apollo, castelul cu muzeul de istorie.

continuăm cu o locaţie senzaţională, o aşezare parcă ruptă din paradis: Rovinj. un peisaj mirific, combinat cu o atmosferă aparte şi desăvârşit de mare şi pescăruş. la rovinj timpul se opreşte. nu sunt aşa multe obiective de vizitat, dar totul este compensat de modul cum oamenii şi natura se completează.

o scurtă vizită în Porec, şi drumul ne îndreaptă către Trieste. trecem din Croaţia în Slovenia şi din Slovenia în Italia (spaţiu Schengen). Italia aduce puţin către spiritul nostru, agitaţie multă, gălăgie, însă diferenţele rămân evidente. în Trieste am poposit la castelul Miramare, o superbă construcţie făcută parcă să întărească şi mai mult, dacă era nevoie, zicala conform căreia boierii se nasc. aşezat chiar pe malul mării, cu ponton de andocare şi cu un parc propriu, castelul a fost astfel construit încât să asigure maximul posibil de confort celor care îl locuiesc.

o mică plimbare pe străzile din Trieste îţi aminteşte că italienii sunt deschizători de drumuri în ceea ce înseamnă haine şi parfumuri.

Italia înseamnă în primul rând istorie şi asta se vede la tot pasul. timpul arată că Italia mai înseamnă şi eleganţă, şi asta văzându se, de asemenea, la tot pasul.

trecem peste infrastructură, civilizaţie şi altele identice pentru că nu şi au rostul. un singur tunel de aici, lung de câţiva kilometri, iluminat, cu benzi duble pe sens, cu ventilaţie, cel mai probabil ar înghiţi bugetului ministerului transportului din românika pe câţiva ani.

to be continued …

şi nu uitaţi: urmăriţi cel mai de succes serial al verii: cum să te simţi bine şi respectat pe bani mult mai puţini decât în ză land of choice!

specialiştii englezi au făcut o cercetare recentă, bazată pe ultimele ieşiri ale premierului b.o.c. în viaţa publică.

treaba e relativ simplă: ca să fii prim ministru nu trebuie să ştii economice, drepturi sau alte câteva inepţii de oameni refulaţi, ci trebuie doar să fii mic, cu capacitate redusă, să ai o bună utilizare a instrumentelor agricole, chestie care de altfel se dobândeşte prin practică îndelungată, nu trebuie chinuit neuronul neîmblânzit, şi să ai noroc ca Domnul să dea cu ploaie şi Zuus să dea cu tine în fruntea guvernului de o dată, de două ori, de trei ori şi uneori de patru ori.

cercetătorii şi au pus mintea la contribuţie, cealaltă minte, nu aia care dă cu coasa, şi au construit şi o sală gimnastică pe măsura Marelui Boc. sala e eficient structurată, astfel încât să asigure rotaţia activităţilor: se începe cu un joc de coasă, uşor de încălzire, punându-se accentul pe mişcarea de du te vino a coasei (similar cu modalitatea de a arunca un guvern la coş şi reabilitarea acestuia de către demiurg). se continuă cu o plimbare prin şanţul plin cu apă şi noroi, apa trebuind neapărat să fie proaspătă, de viitură. aici premierul poate varia cu un şut în marginea şanţului pentru a simula o cedare de dig. în acest moment, micuţul deja extenuat primeşte o găleată cu apă în partea de sus a ochelarilor. se încearcă o aruncare de jos în sus pentru a crea o senzaţie de înălţime pentru premier. de sus în jos ar fi jenant.

pregătirea continuă cu o lopată şi câtiva saci de nisip. se recomandă persoanelor de înălţime mică spre foarte mică să încerce doar umplerea nu şi căratul sacilor.

cercetătorii au garantat că după ce se repetă această serie draconică de exerciţii se asigură supravieţuirea temerarului pe timp de ploi excesive. pentru creşterea autenticităţii, se recomandă implementarea unei noi dimensiuni, materializată prin aruncarea cu ouă şi roşii de import, pentru a nu jigni onorantul obraz al temerarului.

la sfârşit ZUUS se va pronunţa cu privire la calităţile de supravieţuitor ale competitorului, folosind o limbă nouă, ţaţisma, deprinsă în timp real de la aia mică, EBA, un exemplu de eşec didactic (între timp profesoara de româna s a sinucis după interviul ebei din piaţa de flori, ăla cu succesuri şi eşece).

programul se încheie cu Zuus exprimându-şi satisfacţia pentru înaltul profesionalism al actualului guvern, şi transmiţănd mulţumescuri membrilor acestuia pentru dăruire şi pentru noul brand de ţară, lansat printre apele crescute: România ză island of ciois, ce urmăreşte creşterea numărului de români care vor merge la mare, prin aducerea apelor la poarta lor, lansarea de noi provocări precum raftingul pe uliţă şi bineînţeles, adrenalina de potop, cea care te ţine cu sufletul la gură şi nu te lasă să dormi, ştiind că un cm de apă înseamnă ca locuința ta să fie beneficiara teoremei vaselor comunicante.

următoarea grupare de plimbări a avut loc în Slovenia. am început cu peştera postojnska (sper că am scris o bine), creată de râul pivka.

este, aşa a zis tanti ghida, cea mai mare peşteră din iuropa, cu o lungime de aproximativ 22 km, din care doar 5 vizitabili de muritori. din cei 5, aproximativ 3 îi parcurgi cu un trenuleţ (da, au construit un trenuleţ, mai bine zis calea ferată, cu care te plimbi prin peşteră). tot aici am aflat de la ghiduşă că unei stalagmite, respectiv stalactite, îi ia 10 de ani pentru a creşte 1 mm (sper să nu confund, mă voi confrunta şi cu alţi vizitatori pentru a certifica autenticitatea timpilor).

peştera este iluminată, şi o zonă a ei este folosită chiar ca şi sală de concerte. este un pic de diferenţă faţă de peştera muierilor de la noi, unde ai mare noroc dacă găseşti pe cineva să ţi dea un bilet. temperatura în peşteră este de 8 grade celsius, în mod constant, deci trebuie ceva haine pe tine, asta dacă nu eşti din Nebraska, precum o tanti mandră nevoie mare de frigul de la ea acasă.

acilea, în această peşteră trăieşte peştele om, o creatură ca o şopârlă, cu piele, fără solzi, oarbă, care vieţuieşte cam 100 de ani (specialiştii o iau din peşteră pe creatură, o expun într un acvariu, şi la o anumită perioadă o schimbă cu alta din peşteră, pentru că expunerea la lumină îi afectează nu ştiu ce aspecte ale vieţii). la intrare se percepe taxă pentru a l filma pe ăsta mic şi slab, dar jos nu te mai întreabă nimeni de sănătate, taxa de mai sus fiind doar pentru iluminaţi.

de formă, în peşteră filmatul şi pozatul sunt interzise, dar în practică mai greu, cu toată că organizatorul petrecerii a avertizat de mai multe ori că pozatul este forbidân.

după peşteră am vizitat un castel din apropiere, nu mai reţin cum îi zice, n are nimic de efect, doar că e săpat în perete şi deasupra unei alte peşteri, iar afterwards ne am deplasat la un castel parcă rupt din basme: castelul bled, aşezat pe malul lacului bled, în alpii iulieni (da, să răspund unui fan, şi pe timp de criză Iulian a avut bani să şi cumpere alpi), de pe ale cărui ziduri arunci un ochi în Alpii austrieci. priveliştea este de nedescris (la insistenţele fanilor vom pune poze, care fac cât cel puţin o mie de cuvinte).

după castel, ne am decis să ne plimbăm cu maşina prin alpi, să vedem milkuţe. am vazut şi nişte milkuţe. şi nişte pajişti alpine, dar am reuşkit să urcăm pe drumuri forestiere (erau pietruite şi mult mai bine semnalizate decât a1-ul nostru) până pe la cota 2200. în stânga aveam un hău foarte primitor, iar în dreapta muntele. a fost o senzaţie de senzaţie, liniştea aplecându-se asupra noastră doar când am ajuns, pe drumuri forestiere, în construcţie ce e drept şi foarte bine semnalizate, ca suprafaţă de rulare şi ca indicatoare rutiere, pâna la 10 km de hai uaiu către rijeka (localitatea de graniţă a Croaţiei). mulţumesc pe această cale unui bun prieten care a avut hărnicia să nu actualizeze hărţile pe gps, fapt care a contribuit în mod covârşitor la adâncirea în nebuloasa drumurilor slovene.

am ajuns la hotel pe la orele 12 ale nopţii, reuşind în mod miraculos să pierd un nou meci din seria limitată a grupelor.

amintirile astea sunt un lucru greu, şi o dată ce rutina zilnică se aşează peste ele rămân ca un praf al timpurilor trecute, ca o boare de vânt într o zi călduroasă în care şi umbra se ascunde din drumul soarelui. uitai că în această călătorie am vizitat şi Ljubljana, capitala Sloveniei. oraş drăguţ, micuţ şi cu nişte preţuri barosan de barosane. oricum, în Slovenia, toate preţurile sunt la superlativ: un kg de cireşe four iuro, un magnet de frigider, să cadă invitatu în şpagat când îl vede 5 iuroi, taxa de drum, aka vignetă - 10 iuro pe şapte zile (cea mai mică perioadă), 2 euroi ora de parcare (de remarcat că nimeni nu parchează pe unde îl taie capu, eczistă zone, supraterane şi subterane special amenajate unde îţi laşi vehiculul), nu mai ştiu cât e gazu, dar reţin că la faţa locului mi s a părut cam mult şi n am alimentat.

a se continua…

ceea ce urmează este true story şi cred că a şi apărut într un ziar central, ziarul cel mai apropiat de sufletul cititorilor (îmi plac topurile astea inventate de nişte nimeni numai ca obiectul adoraţiei lor să fie pe primul loc, a se vedea reclama lu naşu, şoul cel mai iubit de români????), cred că e ziarul lui gregoar (care de altfel scrie more than ok).

este vorba de un brazilian (diferenţă de cultură şi preţ pus pe timpul liber faţă de iuropeni, zic de ei că pe aici dau şi eu cu sapa) care s a dus (a mers, fiind prea tânăr să se ducă) să se angajeze. persoana de la pupitru, angajatorul cum ar veni, îi face un calcul şi ajunge la următoarea concluzie: 320 dolari pe lună, 80 de dolari pe săptămână, 16 dolari pe zi, 2 dolari pe oră.

bine, bine, zice neangajatul, dar mie îmi trebuie doar 200 de dolari pe lună ca să trăiesc (nu se exprimă foarte bine ce înseamnă acest trăiesc. în mod clar trăiesc fără plasmă, telefon de fiţă, mașină de complexat), vă rog să faceţi un calcul şi să mi spuneţi câte zile trebuie să vin la serviciu pe săptămâna şi câte pot sta acasă cu familia. zis şi făcut, cei doi s au înţeles (practica probabil fiind în zona foarte des întâlnită) nenea angajatorul urmând să mai angajeze pe cineva pentru restul zilelor cât celălalt n avea nevoie de bani (ce e aia), contribuind în acest fel şi la scăderea șomajului.

pe bdul Iuliu Maniu s au dublat bordurile, adică s a pus bordură peste bordură, ceea ce arată ORIBIL. să esplice cineva lu lăutaru că ţi ajunge o singură vioară să cânți la ea, n ai nevoie de două.

în plus, cum zicea un mare învăţat, în zilele noastre mormintele ar trebui făcute cu două găuri în dreptul mâinilor, pentru ca oamenii să fie înmormântați cu mâinile afară, să vadă toți cocliții că pe lumea cealaltă pleci cu mâinile goale.

Proverb românesc: Ultima cămașă e fără buzunare.

plecarăm de la Buda şi Pesta către Croaţia. in şi out doar pe high way (da au şi unii şi alţii adevărate autostrăzi). ce e drept, la croaţi se vede oarece diferenţă faţă de unguri, e puţin mai sărăcie, să zicem, dar e muuuuuult peste ce se vede in românika. în paranteză, când mai vine vreun star din străinezia şi confundă bucureştiul cu budapesta, naţionalistul din noi ar trebui să stea cuminte şi să se simtă mândru, nu de alta, dar e o diferenţă ca de la cer la pământ între cele două oraşe.

intrarea in croaţia s a făcut pe autostradă. la vamă ne au dat un pliant în care eram informaţi că e obligatorie centura, e obligatoriu să mergi cu faza de întâlnire aprinsă, că e cu desăvârşire interzis să foloseşti claxonul. de altfel, în aproape 2 săptămâni de petrecut prin croaţia, n am auzit nici un claxon (poate prin alte ţări se vând maşini fără claxon, cine poate şti).

la graniţă treaba merge foarte repede, dacă se formează cozi, poliţiştii se miscă printre maşini şi iau paşapoartele pentru a le verifica, spre deosebire de românaki de la severin, care erau foarte preocupaţi cu consumul de corcoduşe şi i durea la trei metri în spate de tâmpiţii ce formau coada.

prima vizita a fost în Zagreb, capitala Croaţiei. un oraş foarte frumos, foarte chic, cu doamne şi domnişoare foarte, foarte draguţe. sunt multe obiective de vizitat şi de văzut, oraşul este destinat vizitingului.

din zagreb am continuat marşul către plitvice. aici este un parc naţional monumental, de altfel cel mai vechi din europa de SE, aflat în patrimoniul mondial UNESCO. sunt cascade, cea mai mare având aproximativ 80 m, multe lacuri, animale, păsări. fiind o ţară unde lucrurile se fac cu capul, şi nu cu lopata ca la noi (cineva să explice vă rog lui boc că nu e prim ministru pentru a da la lopată sau la coasă) au fost construite peste întreaga suprafaţă de apă poduri/cărări de lemn, care asigură accesul la toate obiectivele. pentru a avea o viziune asupra turismului, parcul este vizitat anual de aproximativ 1 milion de turişti (dna udrea, un milion e cifra aia formată din UNU e zeus la care adaugi cam tot atâtea zerouri câţi turişti vizitează ţara asta guvernată de profesionişti). vizita a durat cam 6 ore şi pot spune că nu am atins toată problematica.

din plitvice direct la opatija, această Nisa a Adriaticii. hotelul superb (poate şi pentru că era de 4 stele), personalul extraordinar (simţi efectiv că este clientul stăpân). din nefericire, plajele nu sunt ca pe la noi, adică e mai multă piatră şi mai puţin nisip. apa extraordinară (îţi vezi picioarele din avion).

moneda naţională la croaţi este kuna. un euro face cam 7.1 kune. benzina este 8.4 kune, iar la fiecare 100 km de hai uei plăteşti 5 euroi.

de preferat ar fi să schimbi euroi la bancă pentru că peste tot se percepe un comision de 2%.

prin croaţia ne am plimbat foarte mult. de remercat că aici se respectă limitele de viteză, că dacă e linie continuă nu se depăşeşte, că dacă eşti străin şi mergi cu 50 la oră, că atât e limita, nimeni nu te claxonează, că sunt oameni cu maşini de zeci de mii de euro care au învăţat că miile de euro nu compensează lipsa de educaţie, şi care stau în cozi de zeci de maşini fără a da muzica la maxim şi fără a folosi claxonul ca pe o dovadă a superiorităţii. în altă ordin de idei, nimeni nu este mai presus de lege.

nemţii, ungurii, slovacii sunt aici ca la ei acasă, poate şi din cauza faptului că sunt extraordinar de multe insule, peninsule, plaje şi plăjuleţe, toate cu specificul şi cu frumuseţea lor. in croaţia e destul de greu să te plictiseşti: nu ţi place o plajă, îţi iei catrafusele şi mergi la alta, ai de unde.

pe plajă nu e gălăgie, nu e mizerie, nu e agitaţie, este aşa cum ar trebui să fie pentru a te relaxa.

continuăm cu plimbăreala în episodul următor.

well, pentru ce munceşte românu ca tractoru pe moşie? unu pentru casă, unu pentru masă, unu pentru maşină, altu pentru plimbăreală. într un an de reduceri - creşteri, de maximă prostie guvernamentală, inconştienţa îşi arată dinţii şi românu pleacă la plimbare internaţională.

first step, rezervarea! se foloseşte booking.com. firmă serioasă, şi economă, dă un preţ cu aproape 25% mai puţin decât cea mai ieftină agenţie de turism din Românica micuţă la economie ca boc la înălţime. de ce? pentru că pe ei îi interesează şi profitul, dar şi clienţii să fie mulţumiţi, nu ca jăpcaru român care se numeşte afacerist şi vrea profit maxim!

plecarea din centrul universului - Bucureşti, într o vineri după amiază. poposim la Sebeş, de unde a doua zi cu noaptea în cap, pornim către ieşirea spre Ungaria. Szeged şi apoi Budapest. de la szeged până la budapest, well, e o autostradă. dar autostradă adevărată, nu porcăială ca la noi românii, imitaţie făcută pentru ca unii şi alţii să şi ia partea şi proştii să vadă o porţiune de asfalt cu restricţie de 130 km per oră. şi pe partea stângă şi pe partea dreaptă ezistă garduri de protecţie, pe toată lungimea autostrăzii, aşa încât am fost privat de una din plăcerile plimbatului pe autostrada made in romany: animalele moarte sau chiar vii când se mai supără şi intră pe high wayul cu destinaţie solară.

budapesta este formată din 2 oraşe: buda şi peste, despărţite de blue danube. oraşul este foarte frumos, curat, civilizat şi organizat. am rămas surprins de educaţia şoferilor: în trafic nici un claxon, nici o depăşire de smeker, oamenii erau perfecţi aliniaţi, toţi mergeau în acelaşi ritm, fără nici un fel de frustrare gata să răbufnească. ce e drept şi semafoarele îi ajutau fiind perfect reglate astfel încât dacă mergeai cu eczact 50 km la oră le prindeai pe toate pe verde. poate e vreo minune spaţială, dar sper ca până în 100 de ani să ajungă şi la noi.

sunt destule de vizitat şi de vazut în Budapesta: podurile peste Dunăre, catedrale, clădirea parlamentului, palatul regal, biserica mathias, basilica sf ştefan, insula margareta (formată de dunăre), şi multe altele. din nefericire am stat doar o noapte şi nu am vizionat chiar totul. merită revenit.

forintul este moneda lor, 1 euro este cam 270 de forinţei.

de precizat că sunt cu o oră în urmă (ştiu eu pe cineva care a omis acest aspect şi a pierdut un muzeu, la vizitat mă refer). se plăteşte vignetă şi este 33 de roni sau 7.5 euroi, după preferinţă. valabilitatea minimă este de 7 zile. benzina are cam acelaşi preţ ca pe la noi, nu mai ştiu eczact (se poate plăti în euroi).

to be urmat cu restul expediţiei…