câteodată, ca să parafrazăm cântecul, de amor, cântat de un consiler frumos, numai bun să arunce pe spate contribuabila română.

ce i mână pe masculii feroce, stăpâni pe situaţie, dornici de testosteron, să mai arunce în eter câte o dovadă a apartenenţei la umila rasă a doamnelor? ce motive meschine, purtătoare de dobânzi şi de incredibilitate nasc asemenea situaţii?

ce l face pe Întâiul Lăcrimar al ţării să mai arunce câte o picătură de apă în lumea undelor?

fie că un soldat se întoarce doar fizic în ţară, sau că roboţelul se retrage conştiincios din cursa pentru preşedinte al acestei banana contry, uischiul cu 3 cuburi de gheaţă, cât să plutească dă naştere la câteva şuviţe H2O de duioasă amintire a unor momente belisime, în contrast cu cele nasoale, ce l fac pe zeu să şi arate latura umană.

e binecunoscut că suntem o naţie de telenovişti şi de manelari, astfel spus suntem sensibili, la o întreaga paletă de percepţii: de la durere la fericire, de la frumos la urât, de la nepăsare la durere n zonele mai indărătnice ale fiinţei sau trupului. şi atunci, prezidentul, un artist prin definiţei, atinge o coardă sensibilă, aceea a plânsului fără rost şi fără motiv, care, aparent are priză la gospodinele de la ora 5, 6, 7, depinde pe ce post te uiţi, şi la gospodarii cu lemn în cap, sau pe spate, sau pe unde îl prinde leuca în momentul în care pleacă spre el.

ca naţie, ne place să ne plângem, să încărcăm pe alţii cu prostiile noastre de 2 lei, suntem foarte puţin dornici să identificăm soluţii şi nu să aprofundăm problema, ne place ca lumea să ne cânte n strună şi să ne aprecieze problemele, şi mai puţin realizările, fie că acestea nu eczistă, fie că trebuie să fie obiectul invidiei, mai mult, şi al aprecierii, mai puţin.

un lider care plânge, care joacă minoritarele, care cântă, care şi bate consoarta, este într un fel parte din naţie, e popular, are priză la mase, acestea îl simt aproape, îi acordă toată simpatia lor, şi culmea, la momentul oportun, îl lovesc în cap, nu cu lemnul, ci cu ştampila. astfel, toată lumea este fericită, ei, că un om special, de al lor, cu bune şi rele îi reprezintă, el, că are puterea absolută, că taie în stânga şi în dreapta după bunul plac. foarte puţini indivizi rămân oameni atunci când gustă din plăcerea puterii. unii se prefac fată mare până îşi ating punctul, nu g, şi apoi îşi pierd masca de mironosiţa printre desuurile profesioniste.

un poet român, într o poezie, paradoxal scrisă de el, glăsuieşte astfel:
Căci plânsu-i de nebuni scornit
Şi de femei!
o fi de bine, o fi de rău, astrele stau să cadă!

titlul sună ameninţător, un fel de transformare a ţării în paşalîc (adaptat, că la origine e turcesc). din fericire, sau nefericire, problema n are nici o legătură cu vreo campanie de cotropire executată de greci, ci doar cu un tembelism local, de a arăta capra moartă a vecinului, ca să se sperie buffalou românesc.

indiferent cum ne culcăm seara şi cum ne trezim dimineaţa, grecii sunt departe rău de noi. turiştii îi cotropesc în cohorte, că dacă o mică parte din ele ar tranzita rezervaţia naturală numită România, Nuţi ar avea instantaneu o inversare a concentraţiei de estrogen comparativ cu cea de cortizon, mai ceva ca atunci când pune mâna pe chelia norocoasă.

infrastructura lor chiar există. o vezi, o simţi, o alergi. autostrazile nu se construiesc cu linguriţa, ca într un stat de liliputani, sau condus de un liliputan.

nivelul lor de dezvoltare este la o valoare pe care noi, românakii nu putem decât să o invidiem sau să o criticăm, pe sistemul că i au ajutat americanii şi că au totuşi, la momentul la care noi încercăm să ne salvăm, capra moartă în coteţ (sau scroafa, depinde de etnie).

cu alte cuvinte, la ei s a stins lumina, la noi mai luceşte o chelie aprinsă în întunericul crizei.

dacă la noi bugetarii pun umărul la salvarea economiei, mămicile strâng rândurile pe principiul solidarităţii, pamperşii devin un produs de lux, pensiile sunt reduse la nivel micro să nu se mai simtă micuţul complexat în faţa lor, la ei s a pornit răscoala.

matelotul ţării, Zuus de la TreiCoceni a pregătit soluţia salvatoare: bancnota de ZERO lei (grei), având imprimată figura prolifică a luceafărului, iar ca semn distinctiv, în locul pensulei lui Grigorescu (de pe bancnota de 10 lei, sursa de inspiraţie), o ancoră, simbol al stabilităţii, legăturii cu solidul, când nu e lichid cu patru cuburi cât să plutească şi al originii nobile a machitorului.

plecând de la premisa că în medie la noi toate sunt mari (salarii, pensii, alocaţii) dăm în premieră naţională o lege a statisticianului conform căreia daca stai cu capul in foc si cu picioarele in frigider, in medie NU te simti bine!

(un învăţat spunea ca preferă să aibă lângă el 9 oameni de nota 10 şi el să fie de nota 2, decât ca el să fie de nota 10 şi să aibă lângă el 9 oameni de nota 2).

se pare că totuşi, nu toată lumea suferă de criză sau din cauza ei. spre exemplu televiziunile sunt la maximum, ca manelele urlate într o maşină de coclit cu lănţăuri atârnând agresiv. se perindă prin ecran tot felul de nulităţi ce şi expun neştiinţa, analiştii lui Papură ce şi dau cu părerea ca şi cum criza ar fi o telenovelă pe acasă tv şi toc şoul ar fi un film prost cu o distribuţie ieftină, făcută la plesneală cu tot felul de rupţi în coate, gata să rânjească pentru un minut de celebritate.

discuţia se extinde şi în curtea românului, fiecare simţindu se dator să şi dea cu părerea. din păcate asta este tot ce va face. dacă grecii, vecinii de mai sus, au manifestat cu scântei, ţaţa şi cu nenea se mulţumesc cu o şezătoare gălăgioasă şi cu o înjurătură aruncată la fel de provocator ca scârţâitul manelarului printre sunete de salam şi orgii de copii minune.