într o ţară de românaki, trăim ca să avem după cine bea apă. cum ar spune un mare om, reperul meu în viaţă e unu care trăieşte, deci e viu, şi care poate mai are şi mare priză la masa de proşti care mă pot vota.

nu. nu e vorba de soţie, nici de patriarh, ci de un personaj public?, jucător pe bursă, cu pleata în vânt şi care a produs nişte melodii cu impact asupra tinerilor aflaţi într o stare de mare euforie.

zes, aşa cum zice licuriciul, reperul meu moral este nimeni altul decât Şişu, e high băiatu, e la curent cu viaţa de băeţaş şi mai mult e bine conectat la ziare şi televiziuni (asta când face câte o gafă).

în rest, aş fi votat pentru schimbare, dar cu acelaşi preşedinte, vă rog să nu mi atacaţi familia, care ia cu trei mâini de la stat, că de aia e stat, avem nave şi vapoare, dacă aş fi preşedinte aş face la sănătate bici, şi alte dorinţe care o dată ce obţin ceea ce mi doresc, dispar brusc din peisaj.

ză bas iz uorching raund and raund laic rumeinia.

un ulei, o făină, un pet de bere, o pâine, un telefon mobil, atât preţuieşte viitorul. and, of course, an old man, wearing a cap, standing behind the noodle.

life is beautifull, but not in românika. here are ză prezidenţ.

din ciclul ce tâmpenii mai spun oamenii mari, am aflat o şi pe asta: vrei sa fii responsabil trebuie să creşti raţe.

raţele te învaţă totul: cum să dormi, când se presupune că ai ceva de făcut, cum să ţi cunoşti inamicii (respectiv cei care te dau în gât la părinţi că dormi), şi mai ales cum să te faci că munceşti (adică să stai cu cornu în iarbă şi să vegetezi, în loc să supraveghezi cu privirea orizontul de joacă al micilor înaripate).

aşadar, ce şcoli, ce teme, ce învăţătură?

o tură cu raţele la păscut te scoate din orice rahat şi te creşte în ochii colectivităţii. devii om capabil, pregătit pentru lupta vieţii, gata să te iei la trântă cu inamicii poporului. căci, da, raţele sunt poporul, iar copilaşul cel micuţ care se visează premier e chiar reprezentantul guvernanţilor, de mic învaţă să aibă responsabilităţi, să vegheze la binele colectiv.

încet, încet, copilaşul creşte şi învaţă şi alte lucruri folositoare, cum ar fi, să cosească. coasa este instrumentul statului, cu care sunt puse la pământ buruienile, resturile de vegetaţie care stau în calea ierbii, a trifoiului cel falnic, a poporului.

cosaşul trudeşte la munca ierbii, bate coasa, o ascute, îi îmbunătăţeşte toate caracteristicile, o tunează pentru a eficientiza lupta.

încet, încet copilul învaţă şi altele: cum să fie drăguţ cu cei din jur, să le accepte părerile, să le împărtăşească, şi, în general, cum să şi însuşească ideile altora ca fiind ale lui.

iar mai presus de toate, învaţă cum să dea din cap aprobator, laolaltă cu cele două cuvinte magice: da, şăfu!

iată, deci, că de la raţe şi cosit, până la condus ţara nu mai e decât un pas micuţ-micuţ: să ştii să dai din cap!