acesta este ultimul episod al frumoasei epistole.

ca orice românaş care se respectă, trebuia să merg şi în Scoţia, măcar aşa de fantezii, să vadă şi ochio meu cele câte se eczistează pe acolo.

am plecat cu trenul din staţia King’s Cross. plecarea la ora trecută pe bilet, bilet ridicat dintr un automat, după ce în prealabil fusese plătit on line.

în tren surprize peste surprize: toate scaunele rezervate aveau un bilet desupra care spunea clar că pe acel scaun o să stea cineva care a rezervat deja locul. bineînţeles că nici un neica nimeni fără rezervare nu le a ocupat. bilete se pot cumpăra şi din tren, nu cunosc dacă trebuie plătită vreo suprataxă.

călătorii beneficiază de wireless moka, vine tanti cu haleu şi dacă ţi e foame, scoţi dinero şi te hrăneşte. se merge cu viteze foarte mari. am văzut Marea Nordului şi micuţele fiorduri. cred că în nordul Scoţiei sunt unele mai mari şi mai speectaculoase. pentru mine sunt bune şi astea. impresionante sunt casele scoţienilor: aliniate perfect, în nişte culori senzaţionale, combinate cu veşnica lor verdeaţa, este ceva care merită văzut.

trenul ajunge în staţie cu o precizie de ceas elveţian: 11.05 scrie pe belet, fix la această ora intră în staţion.

Scoţia este puţin diferită de Londra, se vede că au trecut englejii pe acolo, dar se mai vede şi că nu au reuşit să şi lase amprenta în totalitae: aceeaşi precizie englezească, dar parcă oamenii sunt puţin altfel, mai calzi, mai umanizaţi. spre deosebire de Londra, în Edinburgh mai apare ceva mizerie pe străzi. nu multă, dar cât să facă diferenţa.

la fel ca şi englezii ştiu să şi vândă marfa, începând cu vestitele castele şi terminând cu vestitele distilerii, care sunt în număr de peste 750 în toată ţara.

Oraşul e mult mai mic decât Londra, dar parcă mult mai şic. am stat într un apartament de vis, aflat în centrul oraşului. o senzaţie.

o diferenţa vizibilă este dată şi de McDonalds: la englezi McDonalds ul este pentru săraci: indieni, imigranţi, turişti; la scoţieni e ca la noi: petrecere cu toată familia, de la mic la mare şi de la tinerel la bătrân.

de vizitat este foarte mult şi aici. recomand închirierea unei maşini şi plecarea la plimbare prin toată Scoţia, în special în perioada de vară, când toată natura e verde. Scoţia are peste 75% din suprafaţă acoperită cu păduri, fapt care se simte din plin. exceptând unu - două oraşe (Edinburgh, Glasgow) unde este concentrată majoritatea populaţiei, în rest pustiu.

am luat o excursie pâna la Loch Ness, să vedem monstruleţul. conform ghidului nostru, acest monstru trebuie să fie neapărat o femeie: nu apare niciodată când ai nevoie de ea şi nu poţi pune nici o bază în ea. el ştie mai bine, nouă nu ne rămâne decît să îl credem pe cuvânt.

sunt foarte mândri de strămoşii lor, toţi acei Mac sau Mc care au făcut istoria. sunt foarte mândri de filmul BraveHeart în care joacă cunoscutul actor Mel MacGibson. Am luat o cărţulie cu toate clanurile lor pentru documentare.

sunt meşteri în whisky şi în unt. au foarte multe sortimente din ambele. probabil că se asortează.

pe întregul ţinut vezi foarte multe oi. tot ghidul a povestit că la un moment dat s a început o depopulare pe motiv că nobilii ajunseseră la concluzia că e mai eficient să crească mai multe oi, pe o suprafaţă mai mare, decât să ţină oameni care să muncească pământul.

sunt foarte multe domenii regale care probabil pot fi vizitate şi au foarte multe mâncăruri creaţie proprie, majoritatea având la bază cartofii prăjiţi (scoţienii au cea mai mare mortalitate cauzată de bolile de inimă, pentru că mănâncă foarte mult prăjit în unt).

nu se zăresc locuri întinse (câmpii este deja prea mult de cerut). peste tot doar dealuri şi peste toate dealurile doar oiţe (Jiji sunt mai tari ca tine!).

Loch Ness este o imensitate de lac. Loch la scoţieni este o denumire special folosită pentru a caracteriza aceste ochiuri de apă. este ceva mai mic decât lake ul utilizat de englezi şi are o formă aparte. trebuie mers acolo pentru a sesiza diferenţa. este pour les connaisseurs.

din scoţia ne am întors cu avionul. 1 oră de plimbăreală, nici nu se ridică bine că începe operaţiunile de aterizare.

peste tot pe unde am mers am întâlnit aceleaşi trăsături: respect pentru vizitatori şi o prezentare cât mai atractivă a obiectivului, iar la sfârşit shopping and gifts.

numai în românika, la aterizare toată lumea a deschis telefoanele: am ajuns vino să mă iei.

numai la noi rămân străinii blocaţi că la toaletă poate intra o singură persoană, restul aşteptând la coadă.

numai la noi bagajele sunt aruncate de angajaţi luaţi la momentul aterizării să facă şi ei o faptă bună şi să şi merite banii, pentru că, nu i aşa, la noi toţi ne pricepem la toate!

numai la noi e România!

da! poate că suntem săraci, dar suntem conduşi sau istoria ne a supus de prea multe ori încât ne am obişnuit să fim călcaţi în picioare: înainte de turci, maghiari, romani, acum de smekeraşi: principiul a rămas acelaşi: capul ce se pleacă, sabia nu l taie.

poate că, într un moment al evoluţiei ne vom merita ţara şi vom şti să o apreciem la adevărata ei valoare!

De Tocqueville

noi suntem conduşi de nişte complexaţi care se ridică pe vârfete la poza de grup. o fi bine? o fi rău? că suntem conduşi de ei, mă refer.

ridicatul ăsta pe vârfete e natural în anumite condiţii. dacă eşti la meci, sau la concert. fiind ultimul ai tendinţa să ţi ridici nivelul de inteligenţă câţiva centimetri mai sus, să vază şi ochio tău. dar, ca un efect de bulgăre, la fel se ridică şi ăla din faţa ta şi ăla din faţa lui, până la primul, care nu se mai ridică, el fiind primul.

deci, în acest caz, primul stă pe poziţii fireşti. deci, nu e bine să se ridice, el fiind primul.

dar, dacă eşti primul şi totuşi, insişti să te ridici, ce însemnă asta, că vrei să fii în faţa ta? sau cum? că eşti nemulţumit de tine?

există un complex al omului pitic? sau mai scund?

poate că nu e rău să te ridici, dacă te pozează de la mijloc în sus? sau chiar de la genunchi, când eşti la pescuit.

dar, dacă eşti primul şi faci o poză de grup, în care îţi apare tot fizicul şarmant şi, totuşi, simţi nevoia să te ridici pe vârfete, ştiind totuşi că vei fi pozat pe de a întregul, atunci ai un complex şi un defect, adică eşti mic şi prost!

qed.

extinzând la ce a spus nenea de mai sus, suntem toţi nişte mici şi nişte proşti? conduşi de nişte complexaţi şi frustraţi, aleşi de către noi, alţi complexaţi şi alţi frustraţi? suntem noi neam de chelioşi ce privim încrucişat aşa cum se reflectă lumânarea pe cornee şi care hăhăim ca nişte fini cunoscători a tot ce miscă şi stă?

trăim pentru mop şi pentru andrele? suntem nişte ghoşti rideri ascunşi în haine de maimuţei imitanţi şi drăgălaşi? suntem nişte sugative care adorăm orice concentraţie mai mare decât minimul de 7% din berea neagră?

suntem nişte tineri complexaţi, incapabili să legăm două fraze coerente, când descleştăm gura, care săraca ştiind ce păsărici vor ieşi insistă să stea închisă, dornici de afirmare fără a avea nici un fundament personal, ci doar meritul că tata e ăla de sus?

studiu de caz

începem cu o precizare: ceea ce apare în aceste episoade sunt impresii personale. nefiind Zeus, impresiile sunt bazate pe fragmente de informaţii, recepţionate de mine în mod direct, pe baza cărora am tras concluziile ce urmează.

să purcedem:

ajunşi la Londra, încă de la de la aeroport m a suprins cât spaţiu verde au oamenii ăştia: peste tot pomi, iarbă, plante, o nebunie.

din aeroport am luat national express ul. e 10 pounds de persoană şi merge până în centru, la victoria. face cam mult: o ora şi 40 minute. mai e unul, care face mai puţin, 75 minute (nu îmi amintesc acum denumirea, mă documentez şi revin). dacă iei bilet dus-întors e mai ieftin. aici se face reducere la orice şi în general se fac reduceri foarte mari dacă rezervi pe internet.

când intri în imensul mecanism care se numeşte londra, realizezi în ce rahat ne zbatem noi: autostrăzi peste autostrăzi, în oraş casele sunt aliniate, înălţimea lor e uniformă, dispunerea e identică (vezi că aici nu a fost nici un lis, trăienel, murgenel sau adrienel să gândească prin circumvoluţiunile contului bancar). nu sunt blocuri de astea comuniste ca la noi, oamenii stau la case, iar acolo unde apar blocuri, acestea nu depăşesc patru etaje. în faţa caselor e o nebunie de verdeaţă, peste tot sunt copaci, culorile sunt vii, nu apare griul ăsta depresiv de la noi.

în oraş pentru transport am folosit metroul şi autobuzul. am luat un abonament, se numeşte oyster, pe 7 zile, cost: 30 lire de persoană. cam mult, dar…

nu există aglomeraţie. asta într un oraş de 11 milioane de locuitori şi nu mai vorbesc câte alte milioane de rătăciţi în scop turistic. metrourile şi autobuzele vin la interval de 2 minute. peste tot există afişaje care te informează după cât timp vine următorul mijloc de transport. înăuntru eşti avertizat audio şi prin afişaje ce staţie urmează şi pe ce rută eşti. să vrei şi nu ai cum să te pierzi. la metrou au mers până acolo încât bările de susţinere sunt vopsite în culorile magistralei pe care călătoreşti. sunt undeva la 12 magistrale funcţionale plus cele care sunt în construcţie, parţial funcţionale. în metrou şi autobuz barele nu sunt pline de jeg, ca la noi la românika. mâna nu devine lipicioasă după ce te ţii de bară.

la suprafaţă, deşi foarte mare, aglomeraţia este acceptabilă. autobuzele şi taxiurile au culoar separat, pe care nu circulă alte vehicule, iar în zonele centrale se plăteşte o suprataxă de tranzit, destul de mare cred, aşa că, nu prea circulă oamenii cu maşina personală.

nu există complexul foarte des întâlnit la noi, cum că dacă eşti un pic mai aranjat nu trebuie să te confunzi cu plebea: oameni la costum, îmbrăcaţi foarte elegant circulă cu mijloacele de transport în comun fără nici o jenă.

nu am observat poliţisti care să dirijeze traficul, peste tot există camere de supraveghere, ai greşit ai plătit, nimeni nu comentează. poliţiştii sunt la obiective turistice, la puncte de interes public.

nu se claxonează în trafic, nu se ascultă muzică la un volum care să deranjeze pe cel de lângă tine, nu există chiştoace aruncate pe stradă, nu există gunoaie, nu există ţigănismul ăsta de la noi, lenea asta de a merge un metru mai încolo să ţi arunci jegul. şi asta pentru că acolo legea se aplică: ai greşit, ai plătit. nu există târguială, discuţii despre calitatea legii, aşa cum e, se aplică. m a frapat o replică a şoferului autocarului cu care am mers la Loch Ness: vă rog să vă puneţi centura, asta este legea.

mâncarea este destul de scumpă la ei, comparativ cu salariile noastre, McDonald a fost cel mai bun prieten al nostru. de cumpărat există mici magazine ţinute de negri sau indieni care au preţuri acceptabile la toate cele necesare.

obiectivele sunt foarte multe şi foarte mari: trebuie rezervate cel puţin două ore de obiectiv. o să fac o înşiruire celor vizitate de noi, fără prea multe comentarii: muzeul de artă, muzeul de ştiinţă, London Eye - o imensitate de roată de unde vezi Londra de la înălţime, Tower of London, Monument, Westminster Abbey, Big Ben, Palatul Parlamentului (pentru vizită în interior trebuie rezervare, nu rezervaţie, pe net ), St Paul’s Cathedral, Buckingham Palace cu schimbatul gărzii, Trafalgar Square, Picadilly Circus, Oxford Street (aici sunt magazine cu suveniruri şi ţoale la preţuri bune), grădina zoologică, Greenwich, 10 Downing Street, London Bridge, Tower Bridge, Bridge of the Century.

apar şi atracţiile locale: Madame Tussaud - de nota 20, recomand neapărat. pe lângă figurile de ceară, unele mai reuşite, altele mai nu, este inclusă o călătorie istorică în care este prezentată Londra de la începuturi până în prezent. stai într o imitaţie de london cab şi te plimbi. în plus este şi o parte mai scary, în care apar diferite ipostaze ce ţin de modalităţi de tortură de a lungul timpului (apare şi Dracula), iar la sfârşitul ei intri în contact direct cu oameni machiaţi care imită personajele scary. înainte de a intra pe acest culoar am fost întrebaţi dacă avem probleme cu corasonul, treaba fiind destul de serioasă.

pe aceeaşi filieră am mers la london dungeons: o plimbare prin istorie: apar jack spintecătorul, incendiul de la 1666, bărbierul ăla nebun care se ocupa cu tăiatul gâtului şi multe alte mici istorioare. maxima atracţie, pentru mine, a fost la sfârşit când ne au băgat pe toţi într-o imitaţie de închisoare, ne au aşezat pe scaune, ne au ridicat la circa 5 metri, acolo era un fel de juriu care ne a citit sentinţa, s a stins lumina şi deodată ai simţit că de duci în hău.

fiecare obiectiv are punctul de shopping and gifts, destul de interesante şi destul de variate. de asemenea, la dungeons şi madame taussaud îţi fac poze când ai morcovelul şi la sfârşit marci banu şi rămâi cu dovada.

toate muzeele sunt free.

o atracţie specială a Londrei sunt parcurile: imense, foarte îngrijite, foarte curate. găseşti aici tot felul de flori şi plante (în unul am numărat 170 specii de trandafiri, de fapt au numărat ei, eu doar m am uitat la ultimul număr). în parc poţi închiria un şezlong, te întinzi la soricel şi admiri peisajul, te poţi juca diferite jocuri cu personajele care te însoţesc. spre deosebire de noi, la ei poţi călca pe iarbă.

next part, călătoria în Scotland.

pentru alte detalii şi informaţii, la about apare un mail pe care nu l citesc niciodată, folosiţi l cu încredere!

Pe o stânca neagra / într-un vechi satuc,
chiar într-o căsuţă / lângă un pătuc,
plânge şi suspină / o batrână mică,
care are fiu / cât un puştiulică.
Căci la guvernare / fiul ei iubit
a plecat aseară / şi n-a mai venit.
Celularul sună / noaptea jumătate.
Nu-i semnal / şi totuşi:
- Oare cine-i, frate?
- Eu sunt, bună maică / fiul tău dorit,
n-a mai mers Taromu’ / şi n-am mai venit
Sun din Capitală, / voi fi premier.
M-a numit chiar Zeus / sunt timonier.
Căpitan e dânsu’ / e ca la armată.
Mica mea oştire / fuge sfărâmată.
Vine criza, foamea / oamenii mă-njur.
L-am servit pe dânsu’ / m-a mâncat în ***.
- Ce spui tu, străine?
Emil e departe / cică de Băsescu nu se mai desparte.
Am crezut că-i glumă / dar era să mor.
L-am văzut aseară la televizor.
Emil e cuminte / nu e derbedeu.
De eşti tu acela / nu-ţi sunt mamă eu!
Lasă-mă cu Zeus / fincă omul chel,
se joacă cu tine / cum doreşte el.
Te-a numit pe tine / după Stolojan.
Crezi că e pe bune? / Te-a luat de fazan.
Am vorbit cu tac-tu / ascultă-l pe moş:
după tine vine / Leana lu’ Cocoş.
Du-te la Băsescu / fă-i un ultim sluj,
apoi ia Taromu’ / să te-ntorci la Cluj!

sursa: largul web, cu atenţionare de la R!

sunt două curente în ceea ce priveşte emisiunile tv din romanes: fie că televiziunile sunt de vină, fie că telespectatorii.

în prima variantă, televiziunile fiind un factor de educaţie, ar trebui să fie mai selective în ceea ce priveşte calitatea emisiunilor din grila de programe. într adevăr, se cere prostie, se urmăreşte prostie, prostie dai. dar, şi prostia asta are un farmec: nu o poţi expune la infinit, şi la 1 şi la 2 şi la 5 şi la 21. eşti cumva selectiv, dai doar la 1 sau doar la 2, nu toată ziua. refuz să cred că la tv se uită numai telespectatori de ştiri de la ora 5. mai pui şi ceva cultură, mai adaugi un documentar, puţină spălătură.

în a doua variantă, telespectatorilor li se oferă ceea ce cer şi vor. de acord, dar problema nu se reduce doar la atât. dacă el nu aude decât manele, nu vede decât telenovele, şcoala nu i oferă nici un fel de deschidere, vede că munca şi valoarea n au nici o importanţă în societatea noastră, dacă efectiv orizontul de aşteptare în loc să se ridice, se coboară, atunci ce poate să ceară? muzică clasică, în loc de manele, mezzo în loc de etno? omul atât ştie şi atât îl mulţumeşte. arată i că se poate şi mai mult şi, în mod cert, va dori mai mult. se câştigă mulţi bani din audienţă, dar, la un moment dat, în evoluţia noastră, va apărea un punct când vom fi efectiv cretinizaţi. şi atunci ce vom cere, ce vom face: ne vom da cu bâtele în cap, doar pentru că asta face audienţă?

în plus, dacă omului îi bagi pe gât iar şi iar aceleaşi chestii de prost gust, prin puterea obişnuinţei el va accepta porcăriile şi la un moment dat va considera că sunt normale. variaţiunea este cea care crează necesitatea de nou, de a trăi şi altceva, îndobitocirea nefiind constructivă, ea ducând doar la distrugerea celei mai mici dorinţe de schimbare.

nu sunt de condamnat emisiunile de 2 lei cu tot felul de personaje dubioase, ci este de condamnat lipsa unei alternative. sunt suficienţi cei care savurează astfel de emisiuni, dar pe lângă astea trebuie să i oferi posibilitatea de a vedea şi altceva, de a putea compara, astfel încât să aleagă în deplină cunoaştere. prin acest liber arbitru, idiotul din spatele ecranului devine direct răspunzător de acţiunile lui, de alegerea lui de a se uita la o emisiune de 2 lei, pe când dacă nu i oferi şansa de a alege televiziunea este răspunzătoare că alege în locul lui.

well, asta ca să începem cu o concluzie, aşa cum se obişnuieşte pe la noi, am călătorit în scop personal şi propriu către london.

drept urmare, o să inaugurez aici mai multe episoade regarding acest fapt. cum e şi normal voi începe cu plecarea din aeroportul patriei noastre scumpe şi dragi, Băneasa. ăla care a intrat în oraş, păcat că doar cu poziţia. că în rest, e tot la ţară, ca o toaletă în fundul curţii.

m-am înfiinţat la primele ore ale dimineţii plin de avânt şi dorinţă de cunoaştere. first surprise, plătiţi 7 euroi, cât se poate de reali pentru bagaje. iniţial voiam să execut o critică privind această cerinţă, dar, în altă parte am plătit 12 pounds pentru bagaj, aşa că 7 euro e aşa, de sărăcie.

legat de costurile ascunse, în drum spre ţară am citit un reportaj dintr-un ziar englezesc în care se demonstra că zborurile astea low cost nu sunt aşa de low cost cum se pare, în unele cazuri plătind şi ca să faci check in ul, asta dacă nu l faci pe web.

plătim noi euroi pentru bagaj şi repede la băeţii aştia plini de gel în cap şi flegmă pe figură, aceşti stăpâni absoluţi ai frontierelor ţării, care ne verifică paşapoartele, buletinele, cărţile de identitate şi ce mai avem de parcă ne ar face cel mai mare favor al vieţii noastre.

afterwards mergem la unicul punct de îmbarcare existent. acolo tot felul de personaje: şi de ai noştri şi de ai lor. pe ai lor îi recunoşti imediat după zâmbetul politicos, ţinuta corectă. pe ai noştri îi recunoşti după ritmul de manele care răsare din telefoane, după urlete, după genţile gucci de rafie, şi, în cele mai multe cazuri, după pigmentul pielii. am declanşat o serie de rugăciuni interioare, sperând ca ghiulaţii SA NU MEARGĂ LA LONDRA. ghinion, au mers.

mizeria din punctul de aşteptare, aglomeraţia, urletele oamenilor, engleza celor care strigau în difuzoare, modul cum se transmite informaţia, fără ca cineva să se întrebe dacă aceasta şi a atins sau nu targetul, totul, dar absolut totul mă face să regret. când mai compar şi cu ceea ce e la alţii, deja intru în depresie.

suntem în secolul 21, iar la noi, la băneasa, pasagerii sunt luaţi cu un autobuz de 2 lei, încărcaţi la grămadă, ca vitele în staul, bagajele sunt aruncate fără nici un fel de bun simţ. da, ştiu, apare fireasca întrebare: de ce nu folosesc serviciile celuilalt aeroport. and, of course, apare şi răspunsul: pentru că am mers cu un low cost şi low costurile decolează de la băneasa. şi da, şi la alţii sunt low costuri, şi da, standardele sunt cu totul altele. ca o idee: mă felicit că mi am luat un troller nu prea scump, la cum se aruncă bagajele în românica. că m am născut aici, n a prea ţinut de mine. că încă sunt aici, da.

se mai scrie.

un bărbat de succes este acela care produce mai mulţi bani decât poate cheltui femeia ce-i stă alături.

o femeie de succes este aceea care găseşte un bărbat de succes.

a început returul. s-a dezlănţuit furtuna: orgolii, aroganţe, flegme, tămbălău, totul, absolut totul s a pornit, mai puţin ceea ce interesează: fotbalul.

blondele şi brunetele de la ştirile sportive şi au aranjat decolteul. fac aici o paranteză: de unde s a luat moda asta să pui femei la sport şi masculi la meteo? presupun că femeile apar având în vedere că la sport se uită consumatori de bere (Hai Noroc) şi la meteo mai mult consumatoare de andrele şi mopuri. e de discutat!

s a aranjat decolteul, sunt gata studiourile, România freamătă: începe marea prosteală.

ciobanul şef se anunţă gata de luptă, potăile scot un mic schelăit, oile behăie la stână, bănişorii ajută pe unde valoarea nu mai poate şi uite aşa este cucerit tăntălăul care ia parte activ la competiţie: bătăi pe stadioane, urlete la ratări, gălăgie mare la birturile din cartier.

să ne înţelegem: iubesc spectacolul fotbalistic, dar detest parodia asta de campionat. dar, mai mult detest fanii: ei sunt cauza principală a maimuţărelii, ei şi televiziunile.

să presupunem că vine jiji, face o aroganţă şi pac pac, scurt ai schimbat canalul, nu te mai interesează teribilismul acestui copil mare, acestui voievod cu mintea descălecată şi plecată cu sorcova. ce se întâmplă atunci? simplu, scade audienţa, şi dacă scade audienţa patronu de la trust va avea grijă ca pe viitor să nu mai apară asemenea mioriţe pe sticlă.

la stadion: mergi o dată, mai mergi încă o dată (ca să ţi dai seama că îţi lipseşte cu siguranţă ceva dacă insişti în prostia ta) şi apoi, gata. nu mai mergi la porcăreala asta. ce se întâmplă: scad adepţii, scad încasările şi l ai lovit pe patron acolo unde îl doare: la bănuţ. dacă e băiat deştept schimbă ceva, dacă nu rămâne doar el cu mioarele lui.

în timpul meciului: cât patos, câtă ardoare. partea proastă este că gamerii sunt atât de rataţi încât poate antrenorul să se dea şi peste cap: numai gelul şi fiţele sunt de ei. de ce nu se poate fără înjurături, fără flegme, fără ciobănismele astea de doi lei? simplu, pentru că aşa îi vrem noi, după chipul şi asemănarea noastră. de ce nu se introduc controale stricte şi camere de filmat pe stadioane, în aşa fel încât dacă ai greşit să nu mai poţi intra? din nou, simplu: ăia care intră sunt ăia care n ar trebui să mai intre şi rişti să rămâi fără turmă. cine riscă aşa ceva?

nu prea văd în liga campionilor, la masa bogaţilor unde potăile noastre nu prea au ce căuta, antrenori frustraţi, jucători nepregătiţi, patroni care se poartă ca la stână. terenul pare că e prea mic pentru numărul prea mare de jucători, fazele sunt cursive, rapide şi pline de adrenalină, lumea cunoaşte meserie, ochiul este plăcut încântat şi aştepţi cu nerăbdare replica echipei adeverse. nu prea se dau pase înapoi, pe când la noi nu prea se dau pase înainte.

spune o zicere că un mare antrenor e ca un mare dirijor: repetă cu orchestra înainte de meci, iar în timpul meciului pune doar simfonia în practică. eventual mai dă o mică indicaţie la un trombonist care a uitat partitura. e clar de ce nouă ne plac mai mult manelele: n au nimic în comun cu civilizaţia şi cu bunul gust!

mă nelămureşte o stare de fapt, şi anume că locul din dreapta al unei maşini luxoase e mereu ocupat de o femeie frumoasă. rămânem strict la aspectul fizic, de restul n avem cunoştinţă.

cum se face că, în dreapta unei maşini fiţoase este mereu o femeie frumoasă? care e raţiunea pentru care acea fiinţă îşi intersectează cărarea vieţii cu un nasol cu ceafă groasă, cu lanţ şi, da, nu putea lipsi, burtica?

se poate presupune că, fiind nişte delicate, trebuie ocrotite, îngrijite, răsfăţate, iar domnul burtică este întruchiparea protectorului mult visat!

dar, în acelaşi timp se poate presupune că este doar un simplu act de comerţ, respectiv, burtică vine cu banu şi sensibila vine cu puritatea ei. caz în care s a dus pe apa sâmbetei puritatea, o floare pusă lângă un rahat, tot a rahat miroase.

o dată intrată în circuit, floricica noastră începe încet, încet să se păteze şi se cam ştie, alfa male ul preferă numai prospături (preferabil până în 20 de anişori). o dată pătată, mai greu vine grădinarul să i acorde atenţie, s o îngrijească şi s o ridice la rangul de rara avis.

în plus, floricica poate fi bănuită că e cam tută dacă îşi închipuie că love is forever. ori n are expertiză, ori e blondă de a dreptul.

sunt nenumărate cazurile de asemenea floricele în shou biz, dar, sunt foarte des întâlnite şi în every day life.

şi atunci, care e deviza, motto ul care le mână în luptă pe aceste amazoane: profită la maxim, cât poţi, acel sublim spend forever, sau sunt cumva anumite speranţe, deşarte le aş numi, de a l lega pe acest făt burtos de ele forever and ever, până ce moartea, sau declinul contului, ne vor despărţi?

Care este cea mai de succes afacere din România?

and the answer is: afacerea cu statul!

asta e din categoria vorbe celebre

ce Dracula, ce Transilvania, ce istorie?

Mizilicuri!
avem o ţară bogată, cu o faună variată: avem preşedinte jucător, smekeraş de cartier, avem moguli de presă, cu oameni infiltraţi în structurle statului, avem oameni de afaceri de succes, dar nu avem afaceri, avem semianalfabeţi la conducere, avem di tăti pentru tăţi.

dar, să nu polemizăm, fruntea sus, avem o reputaţie de apărat. suntem unicaţi, espesiali, mânaţi de cele mai înalte idealuri.

avem tocşouri, cu politicieni, cu oameni de sport, cu oameni de succes, cu tinere talente din domenii de referinţă, avem varietate. Deci, cum să ne plictisim?

consumăm manele pe pâine, sorbim din priviri fetele marinarului, debordăm la accesuri directe şi facem analize pertinente şi echidistante la sinteze!
bem până cădem: bem să devenim vedete, bem de durere, bem de necaz, bem când cumpărăm ceva, bem când vindem ceva, bem când avem un eveniment fericit, inventăm sărbători ca să bem. în ţara noastră dragă, nimic nu funcţionează, nu rezistă, nu e bun până nu e udat.

vara ne înghesuim pe litoralul nostru scump şi drag, plin de impresionişti şi resturi. Pentru ce? Simplu: ca să ne vadă lumea. ţi ai cumpărat maşină nouă? ce faci cu ea? vara o duci la mare şi iarna la munte. satisfacţia achiziţiei maşinii nu are nimic de a face cu confortul oferit, cu siguranţa ei, cu plăcerea condusului. Nu! are de a face cu invidia oamenilor care te văd la volanul ei, care se holbează la ea, îi admiră puterea, forma, calitatea! Bizonule! singurul tău merit este că ai avut bani să o cumperi. în rest tot spre double 0 tinzi.

iarna mergem pe valea prahovei să facem holidaiul, deşi e cu mult peste preţul din alte staţiuni montane cu tradiţie. dar, acolo nu te vede nimeni, şi chiar dacă te vede, nu l interesează. că asta înseamnă civilizaţia: să ai treabă cu tine, să nu te doară de costel şi de gigel!

avem politicianul român. un monstru sacru! un ZEU pe pământ! este de neatins, este de necuprins, este în tot ce mişcă şi în tot ce stă!

e peste tot: la locul de muncă, la cabinet, la bibliotecă, la masă, la toaletă şi peste toate îşi face timp şi pentru tine, muritorule: propune legi, le votează, le critică pe ale altora, face de toate.fericitule! pentru tine lucrează atât! uite de câtă benzină are nevoie să alerge. aleargă mult. uite ce diurnă decontează! tot pentru tine netotule merge în deplasări, să facă schimb de experienţuri, să vadă cum se conduce zimbru, să te facă fericit! merge şi cu avionul, îl decontează şi pe ăsta! la ce riscuri se expune! cum de face faţă.şi chiriile sunt tot pentru tine. are el o casă la 3 km de Bucureşti, dar nu mai poate fi eficient şi dacă el nu e eficient nu mai poate lucra pentru tine. şi atunci să-i dăm bani să stea la un hotel, mai în centru, mai aproape de tine! Cât sacrificiu!

se spune că supravieţuirea unei specii depinde de capacitatea ei de evoluţie. rechinii de la noi s au adaptat impecabil: nici nu şi au intrat bine în funcţii că au şi devenit experţi. au câte o părere pentru fiecare subiect şi câte o soluţie pentru fiecare problemă.

poporul, pentru popor, astea sunt pentru *ulime, o dată la patru ani. în rest, linişte, cât mai multă linişte. numără mai încet banii ăia!!! ssshhhhttt.

în rest, numai de bine!

sunt tot felul de campanii organizate pe bani buni prin care se încearcă crearea unei aparenţe de faună bogată în ţara noastră dragă.

să ne înţelegem, brănduire, brănduire, dar brânza e pe bani. Mulţi bani.

ce se vrea? ceea ce nu e. nu cred că pentru a rămâne turistul extaziat trebuie să i creezi o falsă impresie. a, că rămâne extaziat, asta e clar. ideea este să rămână extaziat şi să mai şi revină. de preferat împreună cu alţii.

ori asta nu se poate obţine prin crearea unei imagini false, de ţară fabuloasă, cu vampiri, draculi în parc, sau mereu surprinzătoare.

nu trebuie să ne îmbătăm cu apă rece, suntem ceea ce suntem şi devenim ceea ce putem.

dacă ai fi vizitator din străinezia ce ai găsi în ţara noastră? cu ce te ar marca în aşa fel încât să doreşti să revii?

avem o ţară frumoasă. dar, din păcate pentru ea, nu este suficient să avem şi o ţară de vizitat.

sunt locuri minunate de vizitat, dar cu ce chinuri. avem lorzi ai asfaltului, dar nu avem asfalturi. vrei să ajungi prin zone cu adevărat mirifice, dar nervii care te încearcă pe parcurs o să ţi schimbe impresia şi în amintire îţi vor rămâne doar bucşele cazute, suspensia terminată şi uleiul ce se scurge pe asfalt în urma ta.

e foarte bună crearea unui brand de ţară, but first ar fi de preferat să creăm o ţară.

era o vreme când un cântăreţ de muzică populară era un om respectabil. îşi spunea oful, mai făcea un bis, şi, în general, avea prestanţă în activitate.

în zilele noastre cântătorul tradiţional s a transformat într o ţaţă comunală, prezentă la tot felul de şouri pline de rataţi. rataţi ca şi carieră, mă refer.

erau vremuri când apărea pe scenă, maestrul dădea semnalul, cântecul se auzea plăcut şi viu, publicul era încântat, se ridica în două picioruşe şi aplauda ca la plenară.

acum avem cd, sintetizatoare, playback şi alte minunăţii ale ştiinţei. rapsodul nu mai cântă pe scenă, el cântă în studio, nu mai are costum popular, este îmbrăcat, în cazurile fericite, în adaptări contemporane ale ii tradiţionale.

un alt beneficiu al modernităţii îl constituie machiajul, pentru singăriţe, şi vopsitul frezei, pentru pleiări. vopsea stridentă, ruj cât mai bătător la ochi, lănţuce cât mai pronunţate, voioşie maximă. mister are părul dat cu vopsea neagră, ochelari cu ramă aurie, sprâncenele ajustate un pic, cât să crească sex appealul.

pe vremuri, popularii nu se încurcau cu folkiştii. astăzi e un ghiveci de zici că s a spart ţeava cu talente. sunt popularii contra rockeri, contra raperi, contra suckeri, contra tot. fiecare se simte dator să facă de toate: cântă vrute şi nevrute, dansează, urlă, înjură, se dezbracă, se îmbracă, doar, doar o creşte ratingul.

şi ratingul creşte, că doar la micile ecrane se uită mari fani dornici de spectacol ieftin şi plin de penibil. progres prin tehnologie şi rating prin tâmpeală.

blondele ies la atac. e un domeniu virgin, plin de negură şi spoială. hostessul e acelaşi, a trecut de la unele la altele, lumea îl ştie, se agită ca o maimuţă nebună şi urlă ca un apucat: să sune telefonul, vreau să sune telefonul!

nu schimbaţi canalul, suntem peste tot!

spălătoriile din capitala ţării, Kisumu, sunt fabuloase. este o plăcere să mergi să ţi cureţi maşina plină de jegul oraşului, condiţii extra, lucrători experimentaţi, care sunt dedicaţi muncii pe care o fac.

sună bine, nu?

numai în ţara noastră dragă poţi cumpăra nişte foi de tablă, le pui unele peste altele să capete o formă cât de cât şi te faci patron. locaţia acestor cocioabe nu depinde de bogaţia şi frumuseţea zonei: sunt peste tot, începând de la Marele Mall şi terminând cu Ferentariul Întâiului Colorat al Ţării, că doar şi acolo trage un monstru nemţesc de valoare internaţională.

ţi ai tras cămăruţă, automat trebuie să o asortezi. şi cum se poate asorta o asemenea construcţie decât cu nişte culori mai închise, bronzate natural şi rezistente la trecerea timpului. găseşti şi personalul şi i dai bice. producţia trebuie să meargă, afacerea să înflorească. doar economia duduie, nu? n o să fii tocmai tu frâna care ţine ţara în loc.

apă, curent găsim, clienţii fără număr. angajaţilor le plăteşte aşa simbolic, că se câştigă bine din atenţii: românului îi place să fie tratat distinct, să vadă omul că pentru el se mişcă un fir de praf în plus, sau în minus, în unele cazuri, şi atunci plăteşte. nevoia de a fi deosebit, de a fi tratat diferit, de a epata face ca aceşti coloraţi să beneficieze de surplusuri ale veniturilor. de ce oare nu sunt angajate şi piei albe în spălătorii? pentru că nu au acest talent de a se gudura, de a intra pe sub pielea clientului, de a i atinge coarda sensibilă.

ar fi prea mult să vii cu maşina, să plăteşti, să aştepti până e gata şi apoi să pleci, fără a constata că bordul e tot plin de praf, că apa curge de pe maşină ca după ploaie, că parbrizul e plin de degete, oglinzile neşterse şi în plus şi dereglate, că radioul merge pe posturi de manele, şi încă alte multe că uri care conduc către o singură concluzie: spală ţi singur maşina.

pentru femei timpul este foarte relativ, 5 minute insemnând în anumite situaţii puţin peste o jumătate de oră, asta în cazurile fericite.

exprimarea “veneau un om şi o femeie” are vreo legătură cu misoginismul?

Dacă un bărbat are nevoie de timpul X pentru a face cumpărături, atunci o femeie are nevoie de 3*X pentru a face mai puţine cumpărături!

scrisă de Allan şi Barbara Pease.

nu sunt o somitate în domeniu şi prin urmare nu vă pot recomanda. cartea tratează un subiect interesant care, în sine, o recomandă: diferenţele care există între femei şi bărbaţi.

sunt analizate diferenţe de ordin comportamental, psihologic, intelectual, de percepţie care arată fără nici un dubiu ceea ce demult se bănuia: suntem diferiţi. cauza principală a acestor diferenţe, zic autorii, este dată de rolul femeii şi al bărbatului în vremurile demult apuse: el mare vânător, ea mare gospodină. el şi a dezvoltat simţurile care l au ajutat să urmărească vânatul, să l încolţească, să l doboare, ea pe cele care au ajutat o să ţină gospodăria, să aibă grijă de copii, să şi mulţumească masculul.

autorii menţionează undeva, mai pe la subsol, că femeia e mai inteligentă decât barbatul, cam cu 3%. cred că acest studiu a fost pus la cale şi interpretat de către doamna din familia Pease.

ceea ce mi se pare destul de interesant este modul cum explică cei doi apariţia deviaţiilor sexuale: un om, fie el femeie sau bărbat este compus din 46 cromozomi, respectiv 23 de la tată şi 23 de la mamă. dacă al 23 cromozom de la mama este X şi al 23 cromozom de la tată este tot X, atunci rezultă un copil XX, adică o fată. dacă al 23 cromozom al tatălui este un cromozom Y, atunci apare un băiat.

la 6 8 săptămâni după concepere, fătul încă nu are un sex. începând cu acest moment se face diferenţierea: dacă embrionul este gentic XY, atunci se dezvoltă anumite glande care secretă hormoni masculini, în special testosteron. se dezvoltă apoi organele genitale, şi creierul care se configurează pentru trăsături specific masculine: percepţia pe distanţe mari, orientarea în spaţiu, etc.

hormonii masculini dezvoltaţi sunt folosiţi de către organism într o anumită ordine, respectiv pentru organe genitale, apoi pentru creier . dacă de exemplu organismul fătului are nevoie de 4 unităţi de hormoni masculini pentru a se dezvolta şi le primeşte organismul se va dezvolta în parametri normali folosind o parte pentru organele genitale şi o altă parte pentru creier. dacă în schimb primeşte 3 sau 2, atunci el va folosi cantitatea primită pentru a satisface necesarul de hormoni în ordinea de mai sus: întâi organele genitale, apoi creierul. având minus la necesar, creierul nu primeşte atât cât are nevoie pentru a seta caracteristicile masculine, ceea ce duce la apariţia trăsăturilor feminine. astfel, deşi fizicul este masculin, creierul e construit pe tipare feminine. şi asta conduce la derapaje.

în mod similar e şi pentru doamne, lipseşte hormonul feminin, apare masculul şi i ia locul, şi atunci în loc ca lady să meargă la coafor, trece pe la sală.

răspunsul la întrebarea din titlu, pe mai târziu!

ciudat lucru cum se laudă oamenii între ei. a făcut unul o tâmpenie mare, îi spune unui prieten care îi spune unui prieten şi tot aşa până când face o nouă tâmpenie şi se reia, din nou, ar spune unii, procesul.

esenţial pentru lanţul trofic este ca prietenii să aibă cam aceleaşi preocupări şi pregătiri: nu uitaţi că sunt doar transmiţători, nu emiţători. mai greu de ultimul că e mereu în contratimp.

demonstraţia este uşor de făcut cu ajutorul acestei invenţii minunate care se cheamă internet şi care a dus la apariţia de noi categorii de oameni cu noi preocupări.

să luăm de exemplu preocuparea de bază a artistului on line, blogăritul. apare un subect, în presă, scrisă sau on line. este lucru de la sine înţeles că acest subect interesează pe cineva, că altfel nu s ar scrie. ca o observaţie personală, cel mai mare succes îl au ştirile despre oameni, nu despre obiecte, animale, invenţii şi alte asemenea chestiuni.

e şi logic într un fel pentru că oamenii se uită la/citesc ştiri despre oameni. când interesul scade suficient de mult intră în scenă ştirile despre animale, maşini şi după astea, evident şi natural, ştirile cu şi despre sportivi şi oameni de sport. da, e paradoxal, ştirile cu animale sunt mai importante decât alea cu sportivi. şi asta e destul de explicabil. la momentul acestor ştiri, fie posturile sunt deja schimbate, fie privitorul / cititorul care a mai rămas are mari dificultăţi în a şi arăta calităţile care l recomandă că făcând parte din categoria oameni.

să revenim: apare ştirea.

dacă ştirea place, blogăraşul nostru o preia. neapărat trebuie să fie unul care o comentează. dacă ştirea nu e comentată, nu e o ştire. comentariul este preluat de un prieten afiliat. la acest nivel, deja nu prea se mai ştie despre ce e vorba în ştire, dar se ştie foarte bine despre ce e vorba în comentariu şi bineînţeles extazul prietenului în faţa genialului prieten. de observat că ultimul personaj din listă se minunează doar de nivelul de deşteptăciune al prietenilor lui.

şi toate acestea pentru ca între primul şi ultimul din listă să existe o conexiune şi să mai pună o melodie plătită de banii lu patronu.

eram într o seară cu bătrânica mea şi căutam o poreclă, un cuvânt care să reprezinte cel mai bine pe conducătorul ăsta cu faţă de copil îmbrăcat într o vestă plină de carouri şi neapărat cu ciorapi roşii în picioare traşi până la genunchi şi asortaţi cu pantalonii lui cei scurţi.

televizorul mergea pe un post de ăsta românesc, de ştiri, o copie după o invenţie capitalistă. moda asta, numai prostii. unde sunt vremurile de altădată, când era o singură televiziune demnă de a pune pe sticlă imaginea conducătorului.

nu prea ne uităm la ştirile astea de prostit românii, dar tocmai fusese congresul de partid şi eram curios ce o să mai mintă televizorul.

cum căutam porecla, tanti care e mai atentă decât sunt eu, îmi face semn cu mâna că e cineva cunoscut la televizor:” Uite şi pe prostanacul ăla de Gigi la televizor”.

PROSTĂNÁC, -Ă, prostănaci, -ce, adj., s.m. şi f. (Om) prost, nătâng, bleg, prostan. ♦ Care denotă prostie. – Prostan + suf. -ac.

până şi porecla e derivată, ce să mai zicem de purtător.

aceasta este istoria naşterii celei mai celebre porecle din show bizzul românesc.

pentru a găsi un prostanac celebru, puneţi într un google celebrul cuvânt şi se vor arăta surprize, surprize.

vuiesc ziarele şi televiziunile şi analiştii de toate categoriile: s a întâmplat o mare nenorocire: florinel a vândut secretele ţării. nesimţitul. cum şi a permis?

ce a făcut florinel este intr adevăr demn de condamnat. nu încerc şi nici nu vreau să i justific gestul: l a făcut să plătească pentru el. e şi o zicală: după faptă şi răsplată.

ceea ce aduce savoare acestui eveniment este altceva: modul şi forţa de reacţie: toate tunurile pe florinel, autorităţile statului merg ca unse, toată lumea îşi face datoria în mod exemplar. nu poate decât să mă bucure o asemenea desfăşurare de forţe. să mă bucure şi să mă întristeze, în acelaşi timp.

nu demult, un anume prim ministru a vândut resursele ţării pe o nimica toată. s a întâmplat / i s a întâmplat ceva? până acum cred că singura pedeapsă este aceea de a candida la preşedenţia ţării.

cu ceva timp în urmă, fabrici, uzine, combinate întregi erau privatizate pe preţuri de nimic de către miniştri şi funcţionari. s a întâmplat ceva? au fost doar avansaţi.

mirarea cea mai mare derivă tocmai din lipsa de reacţie a autorităţilor? unde sunt toţi şnurii aştia care au mers brici la dovedirea lui floricel?

câţi mari rechini au fost condamnaţi? câţi dintre cei condamnaţi au vazut şi camera de la puşcărie? NICI UNUL.

unii dintre ei şi au făcut datoria atât de bine în regimurile trecute încât acum sunt din nou în funcţie. alţii, cunoscuţi ca pisicuţe pe vremea lu bătrânu nicu şi au câştigat, pe baza antenelor, of course, poziţii cheie în stat.

unde sunt autorităţile? cred că au o mică problemă de percepţie şi interpretare. fie nu percep, fie nu gândesc.

cum se câştigă o ţară? cu sloganuri? cu minciuni? în mod normal nu, pentru că dacă mă păcăleşti o dată ruşine ţie, dacă mă păcăleşti şi a doua oară, ruşine mie.

şi atunci, săracul florinel ce să facă? pentru el probabil că dacă ia pe stick un word şi l dă unui prieten, face şi o faptă bună, câştigă un ban în plus. ce poate fi rău în asta, dacă atunci când vinzi o întreagă industrie eşti promovat?

în viaţa fiecăruia dintre noi vine un moment când este cunoscut / se face cunoscut cu adevărat. fie că la mijloc este frica, furia, neştiinţa, neputinţa, în acel moment se face lumină.

rezultă impresii, rezultă păreri, rezultă acele mici detalii care fac diferenţa. până atunci totul era într o concordanţă studiată, însă din acel moment dominoul se prăbuşeşte.

sunt oameni care consideră că un moment de sinceritate trebuie neapărat să apară, acel moment având rolul de a sensibiliza, de a pune în valoare latura umană. vezi în acest caz foarte celebrul “Ma intreb ce blestem o fi pe poporul asta de a ajuns pana la urma sa aleaga intre doi fosti comunisti?”. prin această replică, interlocutorul arată că este conştient de originea lui, dar prin simpla ei recunoaştere, se ridică deasupra ei.oamenii au priceput că e treabă cu cenuşă în cap, regrete, dar, în acelaşi timp, şi speranţa că, având puterea în mâini, va schimba ceva. şi i s a dat o şansă.

sunt oameni care consideră că folosind replici populare, îşi apropie masele, le insuflă un sentiment de apartenenţă, de afinitate. prin folosirea expresiilor populare, se urmăreşte crearea unui punct de legătură, unei atracţii, care permite utilizatorului expresiei să şi atragă simpatia populară. cu cât expresia este mai deocheată, cu atât impactul este mai puternic. vezi în acest caz foarte celebra: “La mine la spital beneficiază de tratament egal si VIP-urile si pulimea”. este replica prin care un om celebru în vremea lui încearcă să spargă barierele existente între clasele sociale. omul fiind mai comic din fire şi noi urmaşi ai ălora care trăiau pentru pâine şi circ, am priceput replica plină de inteligenţă şi personajul în cauză s a trezit primar.

sunt oameni care calcă pe nori şi sunt preţioşi. uneori mai dau prin gropi şi bălţi, deh, nici raiul nu este ceea ce pare, doar a fost asfaltat de români. şi atunci se trezesc vorbind. nu numai că vorbesc, dar mai scapă şi câte un porumbel, ca să ştie mucioşii cu cine au de a face, să şi cunoască pulifricii valoarea şi locul pe axa emancipării. porumbelul se vrea aşa, un joke de erudit, făcută la modul grosier ca să priceapă prostimea glumele elevate din sferele înalte: “să nu uite pulimea”. aici, termenul nu mai conţine nuanţe de exprimare, el arată întocmai ce gândeşte acest zeus exilat al politicii româneşti despre plăvanul român.

Trăim în România, şi ne merităm soarta.

sunt mândrul proprietar al unei maşini.

şi de aici încep belele.

ca un proprietar ce se respectă, trebuie să i asigur maşinii mele toate cele necesare: vizite la service, vizite la spălătorie, loc de parcare, atenţie la cretinii din trafic. or mai fi şi altele dar nu mi trec prin cap acum.

vizitele la service: japcă, furt, lipsă de respect, piese de calitate proastă, asta atunci când nu sunt de la alţii. este demn de remarcat felul cum motivează cei de la service faptul că nu te lasă să stai lângă maşini când meşteresc la ea: pentru protecţia mea. care protecţie? cu cât vezi mai puţine, cu atât plăteşti mai multe piese şi primeşti mai puţine noi. nu pot înţelege de ce la noi piesele sunt mai scumpe, dar ţin mai puţin decât la alţii, deşi SUNT DE ORIGINE.

mergi frumuşel cu maşina în service, te programează peste săptămâni, aştepţi câteva zile să facă lucrarea şi după câteva luni încep să apară efectele adverse. asta în condiţiile în care ai casco şi firma de asigurări plăteşte ore manoperă de parcă ar repara un întreg parc auto. aici cred că e şi vina celor de la casco pentru că acceptă să plătească fără un minim de verificări. o dată cu sosirea crizei poate se va modifica şi acest mod total deficitar de lucru, nu din respect pentru client, ci din respect pentru profit. pentru că, în final, banu contează şi doare cel mai tare.

iubesc în mod special figurile de meşteri desăvârşiţi ale persoanelor angajate în service, modul profesionist de lucru însuşit de a lungul experienţei de viaţă şi motto ul superior ce stă la baza oricărei activităţi: merge şi aşa.

totul în această breaslă, ca şi în altele de altfel, merge pe bază de ATENŢIE. şi prin atenţie nu mă refer la chestiuni de genul: atenţie, acolo mai trebuie îndreptat, atenţie, acolo mai trebuie polishat, atenţie, uşa nu se închide bine, atenţie, sunt urme de vaselină pe tapiţerie, atenţie, cineva s a urcat încălţat pe scaune şi alte mici asemenea atenţii inerente lucrului în service urile europene din Românika.

prin atenţii mă refer la chestiuni care îl impresionează pe bizon: uischeane, vodci (de la caz la caz, funcţie de unghiul de deschidere), mici favoruri şi, bineînţeles, limbajul universal: BANU.

partea proastă este că nici micile atenţii nu asigură o lucrare de calitate, semn evident că oamenii capătă atât de multă atenţie din partea clienţilor încât lucrul acesta a ajuns ca spălatul pe mâini înainte de masă, adică trebuie să se întâmple.

dar, politica firmei este destul de clară: angajaţii noştri sunt profesionişti cu experienţă care lucrează pentru dumneavoastră. din inerţie. sunt curios cam câtă experienţă capătă un angajat de la service, pe lângă salariul primit de la firmă.

să se scrie… (asta e un fel de Va urma)