aparent marele bote e semizeu printre tutele cu frustrări de femei fatale, care se uită la el precum Zuus la blondele cu prestanţă, semn că prostia nu ţin cont de mediu sau de bani.

marele don huan, castranova de textură rupe raitingu n două cu fiecare frezură aruncată în vânt. ca reacţie, gospodina de românia mai toarnă un rex în maşina de spălat şi un axion în vasele pline de nimic, totul cu nobilul scop de a mai petrece câteva clipe de farmeceală pitorească în compania plaiboiului de textilă.

în răstimp ce face fatalul? îi lasă pe salvamari să i umble in kilot. întrebarea care stă pe buzele tuturor româncelor dornice de senzaţii tari este dacă salvamarii îi umblă lui bote prin chiloţi toţi odată sau câte unul, pe rând?
săracu bote, cum face el faţă atâtor provocări. iată şi motivul fatalităţii lui proverbiale.

colac peste pupăză, celebritatea dându i pe afară de plină ce e, marele fermecător este gazda unui mega şou ce l implică pe el, cuceritorul şi pe unele ele, nişte tute de televiziune, căzute n freză după marele mascul. în fiecare seară de joi, şarmantul se dă ca bizonu printre văcuţe şi din când în când mai invită vreo norocoasă, fato, să i fie alături la momente de maximă înţelepciune!
cum mai merg ele, drăguţele, ca nişte căpriţe, cu gienţile lor de fiţe, purtate pe braţul ţinut doar în poziţie erectilă!

norocul nostru al muritorilor este că s-au inventat telecomanda şi grila de programe a cabliştilor!
Bote nu uita: e multe femei care te vrea doar pentru ele şi e mulţi salvamari care să ţi umble în kiloţii tăi de artist!

şi cum se pregătesc marii luptători, ce se remarcă doar prin absenţe maxime şi prin şampania magnum băută la începutul singurei nopţi de preşedinte a Mihaelei, dragostea mea, să înfrunte pe Zeus şi pe creaţiile lui, miniZeus, triada BVB şi outsideriţa prestatoare de lucrări durabile, Nuţi, spaima brandului de ţară?
Simplu: construind guvernul din umbră.

ca ţară ne remarcăm prin câteva trăsături speciale, una dintre ele fiind aceea că avem darul de a nu respecta nimic.
pentru a construi pistele de biciclete şi a i împiedica pe conducătorii auto să nu şi parcheze autoturismele în mijlocul pistelor a fost nevoie ca acestea să fie îngrădite cu stâlpi, de metal sau de plastic, după buget.

ca să nu mai traversăm aiurea, primăriile au fost nevoite să marcheze suprafeţe impresionante de străzi cu indicatoare care să spună că trecere e la doi metri mai încolo.
bineînţeles că primăria nu dă doi bani pe prostul de contribuabil (a spus o şi întâiul chirurg al ţării), dar dă mai mulţi bani firmelor partenere de campanii electorale şi de parandărături, şi în contextul nesimţirii caracteristice a românilor, aceste măsuri au picat perfect.

a noastră este ţara despre care un fost ministru al transporturilor a declarat sus şi tare că nu are nevoie de autostrăzi. pe principiul proprietatea privată e un moft, autostrăzile se pare că sunt un hatâr.

tot noi suntem cei care ne lăudăm cu 10 km de autostradă pe an, fapt de altfel uşor de explicat, având în vedere înălţimea premierului care taie panglici la inaugurări. nu se ia în discuţie faptul că premierul ajunge la panglică cu elicopterul, neexistând canal de comunicaţie între bucăţica de hai uei şi un drum adiacent.

ce poate fi mai greu: să construieşti mai puţini km de autostradă sau să i creşti înălţimea lui boc pentru a fi în concordanţă cu un număr mai mare de astfaltări. răspunsul se vede la tot pasul: mai puţin astfalt, boc intrând uşor uşor la apă.

tot noi suntem cei care eram ocoliţi de criză şi care luam împrumutul de la fmi ca o centură, de siguranţă, nu de castitate. dar, paradoxal, tot noi suntem cei care am fost minţiţi de guvernanţi chiar şi când criza lovea ca o furtună corabia bătrânului cârmaci!

românia este dream landu care a trimis la parlamentul european un nebun, un cioban şi o semianalfabetă să ne reprezinte cu mândrie şi cu patriotism!

şi atunci, ne mai miră că opoziţia construieşte guvernul din umbră?
ce face acest guvern? ventilează guvernul din soare? are rol de bau bau? guvernează doar pe întuneric, ca Mihalea, mon amour?

land of choice, carpathian garden sunt fantezii erotice ale unor neîmpliniţi!
românia este o comedie, o parodie, este o distracţie soră cu nebunia! aici te simţi împlinit în toată gama de sentimente: de la nebunie, la disperare, de la ură la nepăsare, de la râs la plâns!
România este unică şi unicitatea nu i este dată de frumuseţea geografică, îi este dată de fauna politică şi de fauna ce trăieşte şi se înmulţeşte pe aceste meleaguri!

ce se va întâmpla cu guvernul din umbră când va ieşi la lumină? va avea oare probleme cu vederea?

Mark Twain

Octavian Paler

În completarea acestei declaraţii, marele ministru cu nume de lăutar (doar o curiozitate personală domnule ministru, când tăticul a trecut numele viitorului salvator al României pe hârtia de la primărie era sub influenţa băuturilor dătătoare de roşeaţă în obraz sau a fost o scăpare a funcţionarului, anticipând că pe vremea guvernării dumneavoastră vor fi mai apreciaţi chelnerii şi tinichigii decât cei cu oareşice carte) arată că la ţară acum se trăieşte destul de bine.

Atunci, domnule Adriean, umblaţi cu ocaua mică? Sau mare, după cum bate vântul.
Dacă se trăieşte bine la ţară domnule Adriean, de ce nu aţi rămas dumneavoastră în comuna natală, Crevenicu, din Teleormanul scump şi drag, să ne scutiţi pe noi, *ulimea de prezenţa dumneavoastră de lăutar nepoftit la masa noastră? De ce nu aţi rămas dumneavoastră la căruţa familiei, trasă de doi cai slabi şi biciuiţi, că doar trebuiau să scoată profit din cultivatul şi comercializatul roşiilor familiei Videanu, şi acum folosiţi un a seiz dat de guvern din banii alegătorilor?

De ce soţia dumneavoastră, Marghioala, nu trage de genţi de rafie şi îşi cară cosmeticalele în poşete de jde mii de euro?

De ce Nuţi, partenera dumneavoastră de guvern nu a rămas să consume doar cârnaţi de Pleşcoi, şi a venit la Bucureşti, să consume de capitală?

De ce marele Boc, atât de complexat încât se ridică pe vârfuri pentru a fi văzut, a simţit nevoia să plece de la Răchitele pentru a veni la oraş şi a se face mare doctor în drept constituţional? Atât de doctor e încât majoritatea ordonanţelor emise sunt declarate neconstituţinale. Nu-i era mai bine la coasă, unde pare că se pricepe, şi la spart ouă cu capul?

Dacă tot iubiţi ţara, domnule prim agricultor de Teleorman, de ce nu mergeţi pe litoralul românesc în vacanţă? Ştim că în felul acesta nu s-ar mai întreba chelnerii de pe Coasta de Azur dacă anul acesta mai vine la ei ţiganul ăla de sparge seminţe şi joacă table pe plajă.

Nimeni nu cere, domnule ministru, de pomană de la stat. Statul este cel care, prin aleşii săi trebuie să vegheze la bunăstarea alegătorilor. Unul ca dumneavoastră, pus pe căpătuit din banii statului, nu prea are cum să înţeleagă conceptul. Pentru el, mare afacerist cu marmura şi cu bogăţiile ţării, prezintă un mic dacă nu chiar inexistent interes ce se întâmplă cu cei care l-au ales să conducă. Dimpotrivă, pomană dumneavoastră primiţi, astfel nu-mi explic cum cresc bordurile în Bucureşti mai ceva decât ciupercile după ploaie.

Când camarila politică va înţelege că este aleasă de popor să guverneze şi să aibă grijă de bunăstarea acestuia şi nu pentru a se îmbogăţi şi mai ales când poporul va înţelege să-i tragă la răspundere pe cei lacomi şi puşi pe prăduială atunci, domnule ministru, nu vom mai avea câte un lăutar gata să cânte pe la televiziuni că viaţa la ţară e frumoasă şi bogată şi ce mare drămuitor ar fi el dacă nu ar avea milioane în conturi!

din cauza, şi nu datorită lor, ţara este în cădere liberă, poate şi din cauza gravitaţiei, dar asta este o altă discuţie. most likely, e destul de greu să fii şăf de bostănărie, denumirea ştiinţifică a grădinii, şi să ai o copilă semianalfabetă. nu că te ar stresa problema foarte tare, tu având de felul tău un bostan mai tare, fără aplecare către lucruri fine, doritor de dixstracţie cu muritorii, dar poate îţi mai bate câte unul şi altul partea dorsală: măi bostane, dacă n ai fost able să educi o piţi, cum te consideri în stare să veghezi asupra unui popor?

ca orice teorie, şi aceasta s a demonstrat pas cu pas, ţara mergând din mai bine în foarte bine. s a pornit de la “Să trăiţi bine!” şi s a ajuns la “Mai trăiţi? Bineee!”.

una peste alta, vodă a identificat corect problema. sărac fiind şi neposedând dinero de meditaţii, asta mică fiind mai şturlubatică şi neplăcându i defel cartea (având în vedere modelul suprem din viaţa ei care citeşte levantul de 2 mandate, în speranţa că poate i se mai permite încă unul să termine odată), rezultatul a fost previzibil: a ajuns eurodeputat! înainte de eurodeputăţie a fost angajată ca economist la o firmă care, pur întâmplător, avea contracte cu primăria condusă, culmea, chiar de tăticu!

coincidenţia omoară neştiinţa şi dă o şansă şi celui mai slab pregătit! paradoxal, cel bine pregătit n are nici o şansă în faţa unei asemenea derulări de oştiri!
una peste alta, deşi EBA a făcut mai mult sport decât română,tăticu n a lăsat o la greu şi a trimis o peste hotare, să se facă de râs, semn clar că valoarea succesului este cu atât mai mare, cu cât auditoriul e mai elevat!

aşa că, stimaţi profesori şi profesoare nu vă împacientaţi, încă nu aţi atins potenţialul de top! aşteptaţi o pe ebica să participe activ la evaluarea românicii pe linia de învăţământ şi abia atunci pregătiţi definiţia succesurilor!

fiind fulgerat de un asemenea gând fatal, uită că are în ureche un beţişor cules din grădină, beţişor pe care usualy Zuus îl foloseşte să şi cureţe urechea. în ultima vreme are şi probleme de auz, nu doar de privit strâmb.

în mod normal, Nuţica îi punea vată pe ambele capete ale beţişorului, ştiindu l mai geoană de fel, dar de data asta Zuus s a răstit puţin la ea, că prea dă n preţul frunzelor de ţară, aşa că a pus vată doar la un capăt al beţişorului, iar pe celălalt l a ascuţit.

urmarea: aici pe pământ au început televiziunile mogulilor să vuiască: ba că grădinarul e pe moarte, ba că s a ofilit cultura. cine să mai înţeleagă ceva?

stând Zuus pe marginea unei brazde proaspăt trasă, îşi zise în şuviţa încă netunsă: e bine! dacă mai au de unde comenta, le mai pot lua!

şi l chemă la el pe piticul cel plin de energie, zis printre prieteni şi piticul Duracell, care între noi fie vorba merge pe energie de la băeţii deştepţi, şi i esplică cum trebuie salvată ţara: cu mari şi mari reduceri de la proştii care au pus ştampila pe kior şi cu noi şi noi contracte pentru băeţii care l au sponsorizat pe ciuruilă în campein!

morala zilei olimpice: nu te încrede în chiori când hăhăiesc şi în cocoşi când brănduiesc!

de a lungul timpului, uşile şi implicit modul de atenţionare cu privire la existenţa unui muritor în faţa lor au evoluat. astăzi sunt sonerii electrice, electronice şi spaţiale. uşile nu mai sunt doar de lemn, ci de orice, nu se mai deschid doar manual, ci pe bază de senzori, de impuls, de toate.

oricum, ideea a rămas aceeaşi: vezi o uşă trebuie să te asiguri că te ai anunţat şi că eşti poftit înăuntru.

bineînţeles că, aparţinând de cineva, uşile au suferit şi ele o dată cu orgoliul proprietarului. erai mai cu zorzonei pe tine, luai o uşă mai de efect, erai muritor de foame, puneai un par care să delimiteze accesul. asta în ceea ce priveşte proprietatea privată.

noi, românakii, că despre ei vorbim cu patos şi durere în suflet, am găsit o modalitate inedită de a certifica materialul extraordinar din care suntem făcuţi pe parcursul celor 24 de ore cât are o zi, respectiv ne am tras uşă de impresie acasă, şi uşă de şef la instituţia unde lucrăm. adică vezi Doamne, fiind deosebiţi şi unici, lumea trebuie să vadă acest aspect. şi cum se poate face asta mai bine, dacă nu asigurându-ne accesul pe o uşă specială: uşa de şef. uşa de şef se deosebeşte de uşa de muritor, Ea este o uşă delicată, special destinată conducerii, pe care un sclav nu o poate accesa, fiind în pericol de a fi făcut cenuşă. şăfu nu se simte suficient de şăf până când uşa pe care calcă şi care îi umflă ego ul îi asigură accesul numai lui, doar lui şi decât lui, toate cele trei nulităţi trebuind afectate în acelaşi timp.

nu există uşă pentru conducere, şefime şi alţi purtători de funcţii? cam nasol. asta nu arată decât lipsa de respect pentru farurile călăuzitoare. este, deci, asimilată unei greşeli capitale, soluţia fiind de a se înfiinţa IMEDIAT o asemenea uşă. de ce? pentru că şăfu trebuie să se simtă şăf de dimineaţa până seara. el este dintr un material deosebit, special, plin de el însuşi şi trebuie să se simtă atins în zonele sensibile de la portarul care, atenţie, ÎI DESCHIDE UŞA (fiind şef nu poate atinge un asemenea material comun că poate se ia), până la ultimul lucrător pe plantaţie care, în mod obligatoriu, trebuie să intre pe ALTĂ UŞĂ. această uşă îi spune lui, şefului, o nulitate banală, de altfel, numit pe baza unor criterii cel puţin dubioase, dar total necompetitive, că este un extraordinar, un nemaipomenit, un demiurg, o zeitate trimisă printre pălmaşi.

o certificare a celor de mai sus se poate observa la TOATE instituţiile publice din românika. la cele private mai puţin, poate pentru că acestea au înţeles că statutul de şef este direct legat de cel de subordonat şi viceversa.

citiţi pe blogul număru 1 al poporului! felicitări!

continuăm cu o locaţie senzaţională, o aşezare parcă ruptă din paradis: Rovinj. un peisaj mirific, combinat cu o atmosferă aparte şi desăvârşit de mare şi pescăruş. la rovinj timpul se opreşte. nu sunt aşa multe obiective de vizitat, dar totul este compensat de modul cum oamenii şi natura se completează.

o scurtă vizită în Porec, şi drumul ne îndreaptă către Trieste. trecem din Croaţia în Slovenia şi din Slovenia în Italia (spaţiu Schengen). Italia aduce puţin către spiritul nostru, agitaţie multă, gălăgie, însă diferenţele rămân evidente. în Trieste am poposit la castelul Miramare, o superbă construcţie făcută parcă să întărească şi mai mult, dacă era nevoie, zicala conform căreia boierii se nasc. aşezat chiar pe malul mării, cu ponton de andocare şi cu un parc propriu, castelul a fost astfel construit încât să asigure maximul posibil de confort celor care îl locuiesc.

o mică plimbare pe străzile din Trieste îţi aminteşte că italienii sunt deschizători de drumuri în ceea ce înseamnă haine şi parfumuri.

Italia înseamnă în primul rând istorie şi asta se vede la tot pasul. timpul arată că Italia mai înseamnă şi eleganţă, şi asta văzându se, de asemenea, la tot pasul.

trecem peste infrastructură, civilizaţie şi altele identice pentru că nu şi au rostul. un singur tunel de aici, lung de câţiva kilometri, iluminat, cu benzi duble pe sens, cu ventilaţie, cel mai probabil ar înghiţi bugetului ministerului transportului din românika pe câţiva ani.

to be continued …

şi nu uitaţi: urmăriţi cel mai de succes serial al verii: cum să te simţi bine şi respectat pe bani mult mai puţini decât în ză land of choice!

treaba e relativ simplă: ca să fii prim ministru nu trebuie să ştii economice, drepturi sau alte câteva inepţii de oameni refulaţi, ci trebuie doar să fii mic, cu capacitate redusă, să ai o bună utilizare a instrumentelor agricole, chestie care de altfel se dobândeşte prin practică îndelungată, nu trebuie chinuit neuronul neîmblânzit, şi să ai noroc ca Domnul să dea cu ploaie şi Zuus să dea cu tine în fruntea guvernului de o dată, de două ori, de trei ori şi uneori de patru ori.

cercetătorii şi au pus mintea la contribuţie, cealaltă minte, nu aia care dă cu coasa, şi au construit şi o sală gimnastică pe măsura Marelui Boc. sala e eficient structurată, astfel încât să asigure rotaţia activităţilor: se începe cu un joc de coasă, uşor de încălzire, punându-se accentul pe mişcarea de du te vino a coasei (similar cu modalitatea de a arunca un guvern la coş şi reabilitarea acestuia de către demiurg). se continuă cu o plimbare prin şanţul plin cu apă şi noroi, apa trebuind neapărat să fie proaspătă, de viitură. aici premierul poate varia cu un şut în marginea şanţului pentru a simula o cedare de dig. în acest moment, micuţul deja extenuat primeşte o găleată cu apă în partea de sus a ochelarilor. se încearcă o aruncare de jos în sus pentru a crea o senzaţie de înălţime pentru premier. de sus în jos ar fi jenant.

pregătirea continuă cu o lopată şi câtiva saci de nisip. se recomandă persoanelor de înălţime mică spre foarte mică să încerce doar umplerea nu şi căratul sacilor.

cercetătorii au garantat că după ce se repetă această serie draconică de exerciţii se asigură supravieţuirea temerarului pe timp de ploi excesive. pentru creşterea autenticităţii, se recomandă implementarea unei noi dimensiuni, materializată prin aruncarea cu ouă şi roşii de import, pentru a nu jigni onorantul obraz al temerarului.

la sfârşit ZUUS se va pronunţa cu privire la calităţile de supravieţuitor ale competitorului, folosind o limbă nouă, ţaţisma, deprinsă în timp real de la aia mică, EBA, un exemplu de eşec didactic (între timp profesoara de româna s a sinucis după interviul ebei din piaţa de flori, ăla cu succesuri şi eşece).

programul se încheie cu Zuus exprimându-şi satisfacţia pentru înaltul profesionalism al actualului guvern, şi transmiţănd mulţumescuri membrilor acestuia pentru dăruire şi pentru noul brand de ţară, lansat printre apele crescute: România ză island of ciois, ce urmăreşte creşterea numărului de români care vor merge la mare, prin aducerea apelor la poarta lor, lansarea de noi provocări precum raftingul pe uliţă şi bineînţeles, adrenalina de potop, cea care te ţine cu sufletul la gură şi nu te lasă să dormi, ştiind că un cm de apă înseamnă ca locuința ta să fie beneficiara teoremei vaselor comunicante.

este, aşa a zis tanti ghida, cea mai mare peşteră din iuropa, cu o lungime de aproximativ 22 km, din care doar 5 vizitabili de muritori. din cei 5, aproximativ 3 îi parcurgi cu un trenuleţ (da, au construit un trenuleţ, mai bine zis calea ferată, cu care te plimbi prin peşteră). tot aici am aflat de la ghiduşă că unei stalagmite, respectiv stalactite, îi ia 10 de ani pentru a creşte 1 mm (sper să nu confund, mă voi confrunta şi cu alţi vizitatori pentru a certifica autenticitatea timpilor).

peştera este iluminată, şi o zonă a ei este folosită chiar ca şi sală de concerte. este un pic de diferenţă faţă de peştera muierilor de la noi, unde ai mare noroc dacă găseşti pe cineva să ţi dea un bilet. temperatura în peşteră este de 8 grade celsius, în mod constant, deci trebuie ceva haine pe tine, asta dacă nu eşti din Nebraska, precum o tanti mandră nevoie mare de frigul de la ea acasă.

acilea, în această peşteră trăieşte peştele om, o creatură ca o şopârlă, cu piele, fără solzi, oarbă, care vieţuieşte cam 100 de ani (specialiştii o iau din peşteră pe creatură, o expun într un acvariu, şi la o anumită perioadă o schimbă cu alta din peşteră, pentru că expunerea la lumină îi afectează nu ştiu ce aspecte ale vieţii). la intrare se percepe taxă pentru a l filma pe ăsta mic şi slab, dar jos nu te mai întreabă nimeni de sănătate, taxa de mai sus fiind doar pentru iluminaţi.

de formă, în peşteră filmatul şi pozatul sunt interzise, dar în practică mai greu, cu toată că organizatorul petrecerii a avertizat de mai multe ori că pozatul este forbidân.

după peşteră am vizitat un castel din apropiere, nu mai reţin cum îi zice, n are nimic de efect, doar că e săpat în perete şi deasupra unei alte peşteri, iar afterwards ne am deplasat la un castel parcă rupt din basme: castelul bled, aşezat pe malul lacului bled, în alpii iulieni (da, să răspund unui fan, şi pe timp de criză Iulian a avut bani să şi cumpere alpi), de pe ale cărui ziduri arunci un ochi în Alpii austrieci. priveliştea este de nedescris (la insistenţele fanilor vom pune poze, care fac cât cel puţin o mie de cuvinte).

după castel, ne am decis să ne plimbăm cu maşina prin alpi, să vedem milkuţe. am vazut şi nişte milkuţe. şi nişte pajişti alpine, dar am reuşkit să urcăm pe drumuri forestiere (erau pietruite şi mult mai bine semnalizate decât a1-ul nostru) până pe la cota 2200. în stânga aveam un hău foarte primitor, iar în dreapta muntele. a fost o senzaţie de senzaţie, liniştea aplecându-se asupra noastră doar când am ajuns, pe drumuri forestiere, în construcţie ce e drept şi foarte bine semnalizate, ca suprafaţă de rulare şi ca indicatoare rutiere, pâna la 10 km de hai uaiu către rijeka (localitatea de graniţă a Croaţiei). mulţumesc pe această cale unui bun prieten care a avut hărnicia să nu actualizeze hărţile pe gps, fapt care a contribuit în mod covârşitor la adâncirea în nebuloasa drumurilor slovene.

am ajuns la hotel pe la orele 12 ale nopţii, reuşind în mod miraculos să pierd un nou meci din seria limitată a grupelor.

amintirile astea sunt un lucru greu, şi o dată ce rutina zilnică se aşează peste ele rămân ca un praf al timpurilor trecute, ca o boare de vânt într o zi călduroasă în care şi umbra se ascunde din drumul soarelui. uitai că în această călătorie am vizitat şi Ljubljana, capitala Sloveniei. oraş drăguţ, micuţ şi cu nişte preţuri barosan de barosane. oricum, în Slovenia, toate preţurile sunt la superlativ: un kg de cireşe four iuro, un magnet de frigider, să cadă invitatu în şpagat când îl vede 5 iuroi, taxa de drum, aka vignetă - 10 iuro pe şapte zile (cea mai mică perioadă), 2 euroi ora de parcare (de remarcat că nimeni nu parchează pe unde îl taie capu, eczistă zone, supraterane şi subterane special amenajate unde îţi laşi vehiculul), nu mai ştiu cât e gazu, dar reţin că la faţa locului mi s a părut cam mult şi n am alimentat.

a se continua…

este vorba de un brazilian (diferenţă de cultură şi preţ pus pe timpul liber faţă de iuropeni, zic de ei că pe aici dau şi eu cu sapa) care s a dus (a mers, fiind prea tânăr să se ducă) să se angajeze. persoana de la pupitru, angajatorul cum ar veni, îi face un calcul şi ajunge la următoarea concluzie: 320 dolari pe lună, 80 de dolari pe săptămână, 16 dolari pe zi, 2 dolari pe oră.

bine, bine, zice neangajatul, dar mie îmi trebuie doar 200 de dolari pe lună ca să trăiesc (nu se exprimă foarte bine ce înseamnă acest trăiesc. în mod clar trăiesc fără plasmă, telefon de fiţă, mașină de complexat), vă rog să faceţi un calcul şi să mi spuneţi câte zile trebuie să vin la serviciu pe săptămâna şi câte pot sta acasă cu familia. zis şi făcut, cei doi s au înţeles (practica probabil fiind în zona foarte des întâlnită) nenea angajatorul urmând să mai angajeze pe cineva pentru restul zilelor cât celălalt n avea nevoie de bani (ce e aia), contribuind în acest fel şi la scăderea șomajului.

pe bdul Iuliu Maniu s au dublat bordurile, adică s a pus bordură peste bordură, ceea ce arată ORIBIL. să esplice cineva lu lăutaru că ţi ajunge o singură vioară să cânți la ea, n ai nevoie de două.

în plus, cum zicea un mare învăţat, în zilele noastre mormintele ar trebui făcute cu două găuri în dreptul mâinilor, pentru ca oamenii să fie înmormântați cu mâinile afară, să vadă toți cocliții că pe lumea cealaltă pleci cu mâinile goale.

Proverb românesc: Ultima cămașă e fără buzunare.

intrarea in croaţia s a făcut pe autostradă. la vamă ne au dat un pliant în care eram informaţi că e obligatorie centura, e obligatoriu să mergi cu faza de întâlnire aprinsă, că e cu desăvârşire interzis să foloseşti claxonul. de altfel, în aproape 2 săptămâni de petrecut prin croaţia, n am auzit nici un claxon (poate prin alte ţări se vând maşini fără claxon, cine poate şti).

la graniţă treaba merge foarte repede, dacă se formează cozi, poliţiştii se miscă printre maşini şi iau paşapoartele pentru a le verifica, spre deosebire de românaki de la severin, care erau foarte preocupaţi cu consumul de corcoduşe şi i durea la trei metri în spate de tâmpiţii ce formau coada.

prima vizita a fost în Zagreb, capitala Croaţiei. un oraş foarte frumos, foarte chic, cu doamne şi domnişoare foarte, foarte draguţe. sunt multe obiective de vizitat şi de văzut, oraşul este destinat vizitingului.

din zagreb am continuat marşul către plitvice. aici este un parc naţional monumental, de altfel cel mai vechi din europa de SE, aflat în patrimoniul mondial UNESCO. sunt cascade, cea mai mare având aproximativ 80 m, multe lacuri, animale, păsări. fiind o ţară unde lucrurile se fac cu capul, şi nu cu lopata ca la noi (cineva să explice vă rog lui boc că nu e prim ministru pentru a da la lopată sau la coasă) au fost construite peste întreaga suprafaţă de apă poduri/cărări de lemn, care asigură accesul la toate obiectivele. pentru a avea o viziune asupra turismului, parcul este vizitat anual de aproximativ 1 milion de turişti (dna udrea, un milion e cifra aia formată din UNU e zeus la care adaugi cam tot atâtea zerouri câţi turişti vizitează ţara asta guvernată de profesionişti). vizita a durat cam 6 ore şi pot spune că nu am atins toată problematica.

din plitvice direct la opatija, această Nisa a Adriaticii. hotelul superb (poate şi pentru că era de 4 stele), personalul extraordinar (simţi efectiv că este clientul stăpân). din nefericire, plajele nu sunt ca pe la noi, adică e mai multă piatră şi mai puţin nisip. apa extraordinară (îţi vezi picioarele din avion).

moneda naţională la croaţi este kuna. un euro face cam 7.1 kune. benzina este 8.4 kune, iar la fiecare 100 km de hai uei plăteşti 5 euroi.

de preferat ar fi să schimbi euroi la bancă pentru că peste tot se percepe un comision de 2%.

prin croaţia ne am plimbat foarte mult. de remercat că aici se respectă limitele de viteză, că dacă e linie continuă nu se depăşeşte, că dacă eşti străin şi mergi cu 50 la oră, că atât e limita, nimeni nu te claxonează, că sunt oameni cu maşini de zeci de mii de euro care au învăţat că miile de euro nu compensează lipsa de educaţie, şi care stau în cozi de zeci de maşini fără a da muzica la maxim şi fără a folosi claxonul ca pe o dovadă a superiorităţii. în altă ordin de idei, nimeni nu este mai presus de lege.

nemţii, ungurii, slovacii sunt aici ca la ei acasă, poate şi din cauza faptului că sunt extraordinar de multe insule, peninsule, plaje şi plăjuleţe, toate cu specificul şi cu frumuseţea lor. in croaţia e destul de greu să te plictiseşti: nu ţi place o plajă, îţi iei catrafusele şi mergi la alta, ai de unde.

pe plajă nu e gălăgie, nu e mizerie, nu e agitaţie, este aşa cum ar trebui să fie pentru a te relaxa.

continuăm cu plimbăreala în episodul următor.

first step, rezervarea! se foloseşte booking.com. firmă serioasă, şi economă, dă un preţ cu aproape 25% mai puţin decât cea mai ieftină agenţie de turism din Românica micuţă la economie ca boc la înălţime. de ce? pentru că pe ei îi interesează şi profitul, dar şi clienţii să fie mulţumiţi, nu ca jăpcaru român care se numeşte afacerist şi vrea profit maxim!

plecarea din centrul universului - Bucureşti, într o vineri după amiază. poposim la Sebeş, de unde a doua zi cu noaptea în cap, pornim către ieşirea spre Ungaria. Szeged şi apoi Budapest. de la szeged până la budapest, well, e o autostradă. dar autostradă adevărată, nu porcăială ca la noi românii, imitaţie făcută pentru ca unii şi alţii să şi ia partea şi proştii să vadă o porţiune de asfalt cu restricţie de 130 km per oră. şi pe partea stângă şi pe partea dreaptă ezistă garduri de protecţie, pe toată lungimea autostrăzii, aşa încât am fost privat de una din plăcerile plimbatului pe autostrada made in romany: animalele moarte sau chiar vii când se mai supără şi intră pe high wayul cu destinaţie solară.

budapesta este formată din 2 oraşe: buda şi peste, despărţite de blue danube. oraşul este foarte frumos, curat, civilizat şi organizat. am rămas surprins de educaţia şoferilor: în trafic nici un claxon, nici o depăşire de smeker, oamenii erau perfecţi aliniaţi, toţi mergeau în acelaşi ritm, fără nici un fel de frustrare gata să răbufnească. ce e drept şi semafoarele îi ajutau fiind perfect reglate astfel încât dacă mergeai cu eczact 50 km la oră le prindeai pe toate pe verde. poate e vreo minune spaţială, dar sper ca până în 100 de ani să ajungă şi la noi.

sunt destule de vizitat şi de vazut în Budapesta: podurile peste Dunăre, catedrale, clădirea parlamentului, palatul regal, biserica mathias, basilica sf ştefan, insula margareta (formată de dunăre), şi multe altele. din nefericire am stat doar o noapte şi nu am vizionat chiar totul. merită revenit.

forintul este moneda lor, 1 euro este cam 270 de forinţei.

de precizat că sunt cu o oră în urmă (ştiu eu pe cineva care a omis acest aspect şi a pierdut un muzeu, la vizitat mă refer). se plăteşte vignetă şi este 33 de roni sau 7.5 euroi, după preferinţă. valabilitatea minimă este de 7 zile. benzina are cam acelaşi preţ ca pe la noi, nu mai ştiu eczact (se poate plăti în euroi).

to be urmat cu restul expediţiei…

ce i mână pe masculii feroce, stăpâni pe situaţie, dornici de testosteron, să mai arunce în eter câte o dovadă a apartenenţei la umila rasă a doamnelor? ce motive meschine, purtătoare de dobânzi şi de incredibilitate nasc asemenea situaţii?

ce l face pe Întâiul Lăcrimar al ţării să mai arunce câte o picătură de apă în lumea undelor?

fie că un soldat se întoarce doar fizic în ţară, sau că roboţelul se retrage conştiincios din cursa pentru preşedinte al acestei banana contry, uischiul cu 3 cuburi de gheaţă, cât să plutească dă naştere la câteva şuviţe H2O de duioasă amintire a unor momente belisime, în contrast cu cele nasoale, ce l fac pe zeu să şi arate latura umană.

e binecunoscut că suntem o naţie de telenovişti şi de manelari, astfel spus suntem sensibili, la o întreaga paletă de percepţii: de la durere la fericire, de la frumos la urât, de la nepăsare la durere n zonele mai indărătnice ale fiinţei sau trupului. şi atunci, prezidentul, un artist prin definiţei, atinge o coardă sensibilă, aceea a plânsului fără rost şi fără motiv, care, aparent are priză la gospodinele de la ora 5, 6, 7, depinde pe ce post te uiţi, şi la gospodarii cu lemn în cap, sau pe spate, sau pe unde îl prinde leuca în momentul în care pleacă spre el.

ca naţie, ne place să ne plângem, să încărcăm pe alţii cu prostiile noastre de 2 lei, suntem foarte puţin dornici să identificăm soluţii şi nu să aprofundăm problema, ne place ca lumea să ne cânte n strună şi să ne aprecieze problemele, şi mai puţin realizările, fie că acestea nu eczistă, fie că trebuie să fie obiectul invidiei, mai mult, şi al aprecierii, mai puţin.

un lider care plânge, care joacă minoritarele, care cântă, care şi bate consoarta, este într un fel parte din naţie, e popular, are priză la mase, acestea îl simt aproape, îi acordă toată simpatia lor, şi culmea, la momentul oportun, îl lovesc în cap, nu cu lemnul, ci cu ştampila. astfel, toată lumea este fericită, ei, că un om special, de al lor, cu bune şi rele îi reprezintă, el, că are puterea absolută, că taie în stânga şi în dreapta după bunul plac. foarte puţini indivizi rămân oameni atunci când gustă din plăcerea puterii. unii se prefac fată mare până îşi ating punctul, nu g, şi apoi îşi pierd masca de mironosiţa printre desuurile profesioniste.

un poet român, într o poezie, paradoxal scrisă de el, glăsuieşte astfel:
Căci plânsu-i de nebuni scornit
Şi de femei!
o fi de bine, o fi de rău, astrele stau să cadă!

indiferent cum ne culcăm seara şi cum ne trezim dimineaţa, grecii sunt departe rău de noi. turiştii îi cotropesc în cohorte, că dacă o mică parte din ele ar tranzita rezervaţia naturală numită România, Nuţi ar avea instantaneu o inversare a concentraţiei de estrogen comparativ cu cea de cortizon, mai ceva ca atunci când pune mâna pe chelia norocoasă.

infrastructura lor chiar există. o vezi, o simţi, o alergi. autostrazile nu se construiesc cu linguriţa, ca într un stat de liliputani, sau condus de un liliputan.

nivelul lor de dezvoltare este la o valoare pe care noi, românakii nu putem decât să o invidiem sau să o criticăm, pe sistemul că i au ajutat americanii şi că au totuşi, la momentul la care noi încercăm să ne salvăm, capra moartă în coteţ (sau scroafa, depinde de etnie).

cu alte cuvinte, la ei s a stins lumina, la noi mai luceşte o chelie aprinsă în întunericul crizei.

dacă la noi bugetarii pun umărul la salvarea economiei, mămicile strâng rândurile pe principiul solidarităţii, pamperşii devin un produs de lux, pensiile sunt reduse la nivel micro să nu se mai simtă micuţul complexat în faţa lor, la ei s a pornit răscoala.

matelotul ţării, Zuus de la TreiCoceni a pregătit soluţia salvatoare: bancnota de ZERO lei (grei), având imprimată figura prolifică a luceafărului, iar ca semn distinctiv, în locul pensulei lui Grigorescu (de pe bancnota de 10 lei, sursa de inspiraţie), o ancoră, simbol al stabilităţii, legăturii cu solidul, când nu e lichid cu patru cuburi cât să plutească şi al originii nobile a machitorului.

plecând de la premisa că în medie la noi toate sunt mari (salarii, pensii, alocaţii) dăm în premieră naţională o lege a statisticianului conform căreia daca stai cu capul in foc si cu picioarele in frigider, in medie NU te simti bine!

(un învăţat spunea ca preferă să aibă lângă el 9 oameni de nota 10 şi el să fie de nota 2, decât ca el să fie de nota 10 şi să aibă lângă el 9 oameni de nota 2).

se pare că totuşi, nu toată lumea suferă de criză sau din cauza ei. spre exemplu televiziunile sunt la maximum, ca manelele urlate într o maşină de coclit cu lănţăuri atârnând agresiv. se perindă prin ecran tot felul de nulităţi ce şi expun neştiinţa, analiştii lui Papură ce şi dau cu părerea ca şi cum criza ar fi o telenovelă pe acasă tv şi toc şoul ar fi un film prost cu o distribuţie ieftină, făcută la plesneală cu tot felul de rupţi în coate, gata să rânjească pentru un minut de celebritate.

discuţia se extinde şi în curtea românului, fiecare simţindu se dator să şi dea cu părerea. din păcate asta este tot ce va face. dacă grecii, vecinii de mai sus, au manifestat cu scântei, ţaţa şi cu nenea se mulţumesc cu o şezătoare gălăgioasă şi cu o înjurătură aruncată la fel de provocator ca scârţâitul manelarului printre sunete de salam şi orgii de copii minune.

suntem români sută la sută (cu o bilă albă şi una neagră). crescuţi pe principiul după faptă şi răsplată. ne materializăm acţiunile în funcţie de factorii din jur, fără a implica în nici un fel propria persoană. facem ce face lumea, zicem ce zicem lumea, suntem atenţi la modul cum ne percepe lumea.

mitul caprei e prezent în viaţa noastră de la naştere şi până la ultima treaptă: Georgel are o biciclă mai mare ca a mea, telefonul lu Miţu e mai smeker ca al meu, tanti Sanda cumpără rochii de la cocoşatu, mare firmă de ţoale, şi, în final, Georgel are pensie nesimţit de mare. ce mai contează că Georgel s a dat peste cap toată viaţa, a muncit ca înecatu, importantă e pensia şi mai mult decât atât, important este că e mai mare.

nodul în papură, coroborat cu strugurii care sunt acrii vin să întărească povestea cu capra. important este cine este sub noi, nu cine este deasupra. întotdeauna, fără nici un fel de excepţie, raportarea se face de sus în jos, şi nu invers. poţi fi mai slab ca 99 de inşi, dacă este unul mai slab ca tine E BINE.

dacă vecinu face un palat, un drum până la stele, dar din nefericire pentru el, ceva nu merge aşa cum trebuie, oau, ce jale, ce suspine. ai văzut dragă (îi zice lu nevastă-sa), ce porcărie şi la vecinu ăsta, nimic nu i iese cum trebuie. de ce se mai apucă de ceva dacă nu e în stare să ducă la bun sfârşit. (şi inevitabilu) dacă eu mă apucam de aşa ceva, fii sigur că ieşeam cu strada din galaxie, aterizau marţienii pe ea, făceam rahatu praf.

deşi nu e demonstrat ştiinţific (poporul român încă nu a fost cercetat) frustarea se transmite ereditar. partea proastă este că noi acumulăm de secole. o vedem pe stradă: maşini cât toată banda de mers, putere pe ele cât cuprinde, telefoane de fiţze, calculatoare, monitoare, ţoale, ţigări, prostie la maxim.

experiment: de curiozitate verificaţi pe site urile de profil care telefoane se caută pe internet în românika. răspuns: cele mai scumpe! să moară pretenii de ciudă ce sculă mi am tras.

frustraţii cei mai adevăraţi se regăsesc la volanul maşinilor putere. pentru ei frustrarea are un nume: BMW (from ingliş bring more women). dacă e cupeu, tras în pele, cu eşapament dublu, jante (genţi pentru meseriaş) de aliaj, pe talon mic, e de impresie maximă. cade femela în freză lângă ea, orgasm instant, maimuţoi satisfăcut. culoarea coclitului a devenit albul: loveşte la okio, atrage privirile, este în contrast puternic cu negrul geamurilor. ardeeeeeeeeee!

deunăzi pe nu ştiu care portal de ştiri s a anunţat că zeus (a se citi zus) are probleme de sănătate. replicile au fost pe măsură: să moară chioru, să moară şi blonda, să moară piticu, să moară toţi! capra a devenit acum obiect public, nemaiexistând nici un fel de diferenţiere între om şi funcţie, între familie şi organizaţie.

lipsa unei educaţii elementare îşi arată din ce în ce mai mult colţii şi spiritul de turmă al românului aduce mai aproape de realitate un coşmar pe care naţiile civilizate l au lăsat în urmă long time ago: animalul brut, nestrunit, impulsiv, şi care răspunde doar la frică, la umilinţă!

în această categorie intră accidentele auto, scandalurile stradale, grupurile gălăgioase din troleu, şi alte câteva asemenea manifestări care te pun pe gânduri şi te fac să te întrebi cu voce tare, sau glas, după caz: România, încotro?

avalanşa de informaţie năvălită după 89 ne a cam luat pe nepregătite şi se pare că orice etapă arsă fără a fi parcursă, se lasă cu urmări (nu se pune cele în care se ajunge ministru, prim ministru, prezident fără nici o legătură cu competenţele, ci doar cu confidenţele). tinerelul s a lovit direct cu capu în televiziune, tehnologie, mâncare la discreţie, maşini puternice, şi având structura pretabilă, a căzut din lac în puţ: de la lipsuri la excese, de la dictatură la libertism extrem, de la nimic la şi mai nimic.

scăpat din jugul comunist, tinerelul a uitat că mai există reguli, că societate trebuie condusă pe baza unor norme de bună relaţionare şi a făcut ce ştie el mai bine: haos, în capul lui şi în capul altora.

toată această stare, din nefericire, s a moştenit şi s a amplificat.

bătrânei cei simpatici, tinerii de altădată, apar la orizont cu fiecare sărbătoare religioasă (se pretind a fi buni creştini, uitând însă poveţele elementare), când cozile kilometrice explodează şi dau naştere la victime şi la situaţii de un penibil grotesc. grija că rămâne fără apa prea sfântă sau dorinţa de a ocoli coada, de nu respecta această formă minimală de orânduire generează scene de groază: oameni care se calcă în picioare, care urlă, care se înjură.

cine este atunci victima şi cine este călăul: tânărul care a preluat comportamentul animalic al predecesorul, dar l a adaptat la vremurile lui, sau bătrânul care a transmis mai departe gena turmei, instinctul animalic, fără a conştientiza că prima victimă este chiar el?

răspunsul la tv, în intervalul orar 16 - 19, porneşte cu ştirile violente, la un pahar de tărie şi continuă cu manelizarea prostiei, în forma cea mai pură, la televiziuni ce se consideră cu pretenţii!

PS: mă bucur în fiecare dimineaţă de plăcerea călătoriei cu metroul (transpiraţie, înghesuială, mirosuri de oameni proaspăt ridicaţi din pat, uneori şi de mâncători de ceapă) şi am avut ocazia să constat că aceste aşa zise tabloide încep să dezvolte un portret robot al cititorului consacrat: ea, pieptănată cu moţ sau gen monica columbeanu, cu unghii tunate, lungi, uneori false, pantaloni stil sac, neapărat blondă, bling bling pe ea, telefon neapărat touch screen, cu maneaua susurând în urechea vecinilor; el perciuni tăiaţi în colţuri, freză spaţială, în toate direcţiile, ochelaru cu marca vizibilă pentru tot călătoru, în stil bondar de munte, încălţări neapărat albe, giacă cu înscrisuri argintii, cu un bădăran ataşat, să facă impresie, cureaua setată cât mai larg, ceas cât pentru amândouă mâinele şi un picior, and telefonu de valoare (tot touch screen să poată bizonu avea acces la informaţie printr o simplă atingere).

viitorul sună bine, trecutul se vede prost!

emisiunea rulează în fiecare vineri, ocupă mult spaţiu, şi îmbie la la plânsete şi rugăciuni adresate celui de sus (nu de foarte sus) pentru sprijin şi tărie.

fane face ce ştie el mai bine, îl imită pe Elvis, în stilul muzical şi cel vestimentar. aşa că, în cel mai coclit mod cu putinţă, ca un manelist autentic, babanu îşi trage nişte perciuni până în gât ca să suplinească lipsa talentului interpretativ şi scenic.

despre emisiune, toate cele bune: concurenţii au numai probleme (mă refer la cei normali) care trebuie rezolvate: ba să şi construiască o casă, ba să şi crească copilaşii, ba să cumpere apă plată pentru a bea noaptea şi singurul mod în care se puteau rezolva aceste probleme este acela de a fi aduşi la televizor să i plângă o ţară întreagă.

înaintea fiecărei probe sunt introduse secvenţe video cu supermarketul care vinde apa, cu concurentul uitându se cu jind la apă, cu mama concurentului plângând că, săracu baiatu ei, n are şi el bani de apă.

bineînţeles că fane e la locul lui şi cea mai deşteaptă întrebare pe care o poate pune este: NU I AŞA CĂ ŢI E SETE?, întrebare care este ca un declanşator al neputinţei, concurentul izbucnind în hohote, sala izbucnind şi ea în hohote, ţara plângând cu ei toţi, în hohote.

fiecare concurent face pereche cu un concurent vedetă. din nefericire, oricât de vedete sunt aceste vedete, problemele se ţin lanţ şi pentru ele: ba s a rupt rotula, ba e indigestie, ba a explodat plasticu lu pretena, ba s au lovit la cap în timpul repetiţiilor, baaaaaaaa nu mai ştiu ce.

nu lipsesc susţinătorii, care încurajează pe concurenţi de pe margine sau prin secvenţe video, la a căror vizionare, aţi ghicit, concurenţii izbucnesc în hohote.

de remarcat că, în ultima vreme, concurenţii ăia comuni vin de la vecinii noştrii, fraţii moldoveni, de parcă în românika s a terminat sărăcia. staţi liniştiţi, la locurli voastre, că e abia la început.

de impact este şi falsitatea promovată de cei doi prezentatori. pe fane îl înţelegem, este urmaşul surprizelor, dar miss, de unde a învăţat o? de la micuţul Mozart?

micuţule uil, hai pa!

<<
Femeile din România, căsătorite sau cu gânduri de măritiş, ar fi gata să uite de fidelitate pentru o aventură cu o vedetă precum Hugh Jackman sau Mircea Badea, potrivit unui sondaj de opinie realizat în perioada 15-26 martie de kudika.ro, pe un eşantion de 6.678 de femei, dintre care 3.678 au răspuns on-line şi 3.000, în stradă.

Peste 60 la sută dintre respondente nu ar sta pe gânduri să-şi înşele partenerul cu o vedetă, dacă i s-ar ivi ocazia, în timp ce restul au declarat că nici nu se gândesc să facă asta.
Deşi româncele sunt apreciate drept femei cu valori morale ridicate, care nu îşi riscă relaţia stabilă pentru o aventură, lucrurile se schimbă când intră în scenă bărbaţi cu notorietate.
Cele mai multe dintre femeile chestionate (36%) au declarat că şi-ar înşela partenerul cu Hugh Jackman, vedeta din „Australia” sau „Xmen”, declarat în 2008, de revista „People”, drept cel mai sexy bărbat în viaţă.
Pe locul doi în preferinţele româncelor se află Mircea Badea, pentru care 24% dintre respondente ar uita de soţi. El este urmat de Leonardo DiCaprio (17%), Adrian Mutu (14%) şi Ştefan Bănică (9%).

La întrebarea „pentru ce vedetă ţi-ai părăsi partenerul”, 33% dintre femeile chestionate l-au nominalizat tot pe Hugh Jackman. 22% ar renunţa la actualul partener pentru David Beckham şi 19% - pentru Mircea Badea. Leonardo DiCaprio şi Radu Vâlcan sunt vedetele pentru care 13% dintre persoanele chestionate şi-ar părăsi bărbaţii.

Majoritatea persoanelor intervievate s-au declarat dispuse să facă un copil cu o vedetă dacă aceasta iar cere. Şi aici, tot Hugh Jackman a întrunit cele mai multe voturi: 34% ar face un copil cu Hugh Jackman, 23% cu David Beckham şi 19% cu Mircea Badea.
Pe lista vedetelor cu care româncele ar dori să aibă un copil se află şi Radu Vâlcan, considerat cea mai sexy vedetă din România în 2009 (la gala TV Mania) sau Leonardo DiCaprio.

>>

în primul rând, cine este Radu Vîlcan? trecem peste întrebare, goagle ne ajută dacă ne interesează şi ajungem la subiecte care doare, să zicem ca n popor, sau ca între fete.

asocierile astea spectaculare între Wolverine şi clămpăugu de Mircea Badea nu ne pot duce cu gândul decât la influenţe felicsiene. e clar că femeile în general sunt mari amatoare de pisici. iar mircea badea e mare apărător de pisoi, deci faptul că un sfert dintre tantile care au răspuns pe stradă sau on line, ar testa rezistenţa băiatului de balta albă vine ca o încununare firească a instinctului matern.

că mutu apare după mircea badea este la fel de firesc. nu foarte multe femei vor drogaţi în viaţa lor. mircea badea e super cuul, are muscle, are şarm, bate câmpii o oră în fiecare zi (semn clar, fato, că dacă te împreunezi cu el o oră, scoţi cele 5 minute de publicitate, iar restul de 53 de minute le vorbeşte fără probleme) şi îşi dă cu părerea în toate problemele omenirii (un alt plus, varietatea de idei).

se pare că, fiind încă în tranziţie româncele sunt victime sigure ale credinţei că tot ce zboară se mănâncă, şi s ar pune de făcut copii cu primul afiş decupat de pe tvu (era interesant de introdus guţă, ză king, în sondaj). mai grav este că, nu numai că şi ar înşela partenerul, dar l ar şi părăsi.

ne adâncim în analiză şi vedem că we have a big problem: mirciulică predică la ore târzii ale nopţii, deci repondentele nu prea sunt mămăiuţe, intervalul orar fiind în afara targetului. poate doar dacă nu l văd în reluare, în ză morning, când tataia e plecat să aglomereze troleul şi piaţa. în ambele cazuri, mircea face ravagii, şi nocturne şi matinale (noaptea tânăra intelectuală, cu ochelarii pe nas adoarme cu el în gând şi i face un vis la ceas târziu; dimineaţa mamaia îl preia de fresh şi l bate cu proteza că vorbeşte urât de domnul băsexsu).

concluzia este clară: 24% dintre doamnele eşantionului sunt duse cu pluta la plimbare şi s ar arunca fericite peste bord crezând că mircea este chiar marinarul pe premisa că l critică în fiecare seară.

nu se ştie însă, cîte dintre ele s ar prostitua on line şi câte în modul clasic, pe stradă.

PS: Wolverine e departe rău. a fost pus în sondaj doar la impresie, să i crească credibilitatea.

răspunsul este relativ simplu, şi e tipic ţărişoarei noastre: să ai bugatti, să ai un tătic rege al asfaltului, să n ai drumuri şi să te numeşti colecţionar de maşini!

acesta este idealul!

conform ultimelor calcule, având în vedere că s a construit câte o linguriţă de asfalt pe an, se preconizează că urmaşii urmaşilor noştri vor avea drumuri bune, pe care se circulă la acest nivel în ţările civilizate. bineînţeles că în perioada respectivă, ţările civilizate vor coloniza alte planete, vor descoperi autostrăzile suspendate şi vor reinventa apa caldă, dar, ce ne pasă nouă, atâta vreme cât avem baroni în epoca modernă şi construim drumuri ca Manole biserici!

soluţia: Ana trebuie identificată şi zidită din nou, de această dată sub bitumul fierbinte de la Drumuri, Autostrăzi şi Podeţe suspendate.

vine Paştele! cum e şi normal, românul, ca tot omul, vrea un concediu că de, a obosit de atâta frecat de mentă şi simte nevoia să se relaxeze! (pentru cei care nu ştiu, îi informăm în premieră pe Blogul Poporului (similar cu Televiziunea Poporului la care vin ciobani cu impresii de conducători) că eczistă Asociaţia Românilor pentru Frecat Menta. deviza ei: frecatul mentei - filozofie de viata practicata pentru prima data in Romania si utilizata in prezent de milioane de persoane din toata lumea (fiind exportată ca un bun naţional a trebuit identificată o traducere cât de cât conformă cu stasul tradiţional. E voila: mint rubbing). pentru mai multe date vezi pretenu lu Marean, Goagle).

să revenim la relaxat. relaxatul are o definiţie aparte pentru români: dacă se produce în interiorul graniţelor, vine la pachet cu grătarul (grătarul este versiunea modernă a mioriţei: îl însoţeşte pe meltean peste tot şi l avertizează când s a golit maţu), berea la pet (minim 2 litri) (o altă paranteză: nowadays berea la pet a devenit recompensă: ajuţi/salvezi/ce mai faci cu cineva, te răsplăteşte cu o bere la pet. dacă e la 2.5 litri, e super răsplată) şi muzica de atmosferă aka manelos.

dacă se petrece afară, vine la all inclusive (un cuvânt care pentru zimbru român nu înseamnă condiţii şi relaxare, ci doar mâncare cât cuprinde).

despre în afară este vorba. paradoxal, deşi e criză, statisticile oficiale dau ca şi cifre circa 15.000 de carpatini care o zbughesc de Paşte la vecinu nostru bulgar, care culmea, îşi deschide hotelurile special pentru români.

în astă vreme, la noi nu se înghesuie nimeni, semn clar, că oricât ar fi de lovit, atunci când e lovit şi la burtică, românu face urât şi o taie peste hotare. manageri de top din turismul constănţean au oferit o esplicaţie: domnule la bulgari au investit nemţălăi şi, deci (nelipsitul deci), şi condiţiile sunt ca pentru nemţălăi. s a omis, intenţionat (dacă este posibil) să se esplice de ce la noi preţurile sunt ca pentru milionari în euro şi condiţiile ca pentru cerşetorii de la gara de nord care sunt fericiţi că au unde să pună capu şi că primesc o pâine, pro bono.

revenind la prima chestiune cu baronu asfaltului, nu se poate face nici o corelaţie între asfalt şi turism pentru că, dacă ai un preşedinte marinar, turismul se face 75% cu avionul, adică e în aer când fac turiştii cu okio la plecarea către alte ţări. restul de 25% nu se face la noi.

nu trece zi de senzaţie să nu apară vreo stenogramă rătăcită între dna (nu doamna, ci DNA, spaima hoţilor şi a politicienilor; da, ştiu, e o oroare aici, cele două categorii identificându-se şi completându-se reciproc) şi senat! minunate şi încurcate sunt căile justiţie. un lucru e cert: toate drumurile trec prin presă!
săracu domnu Voicu, cu faţa aia a lui de nevinovat, fu prins de interceptări promiţând neşte chestii cam nelalocul lor! dar, vorba unui mare învăţat care cântă ca găina la luna între 23 şi 24 la microfonu lu felics, ză cat (a cânta = A emite cu vocea sau cu un instrument un şir de sunete muzicale care se rânduiesc într-o melodie, într-un acord etc, deci a emite, nu a face altceva), dacă nu s a întâmplat niika nu mai contează. nu se pune. ceea ce nu s a întâmplat e ca şi cum n ar fi şi nu s ar fi încercat. ia să încerce cineva să i dea lu cântătoru cu ceva în cap; dacă moare puşcărie, pentru ăla, dacă nu sincere felicitări, masa şi dansu pe ecran să ne vază lumea ce cap mare şi tare avem; că, de, tentativă nu se eczistă, vorba lu bătrânu, de la cuba, ăla cu conturile deblocate, depinuite, de felix, ză cheat!

avem o problemă! nenea Voicu, ăla cu faţă de minoritar elaborat fu recomandat de amicu goagăl (minoritar cert) pentru şefia (ce bine sună ŞEFIA, noi românii ne naştem cu cultul şefiei în sânge, ori eşti şef, ori te faci punte pentru şăfu) ministerului de interne, tocmai ăla care acum îl anchetează pe el. nasolică treabă. sunt acolo băgate nişte nume de referinţă (adjuncţi, şefi de direcţii şi alţi greuceni cu brand lung şi gros) că rămâi crăcănat şi naturelmont îţi pui ca tâmpitu întrebarea: ăia sunt acolo să prindă hoţi sau să se facă hoţi?

dar, staţi fără nici o grijă, filozofia ne scoate şi de data asta din zona braun: care este filozofia unui mare şăf? cineva acolo, în spate? cineva? nimeni? mă scuzaţi, nu mi am dat seama că şefii nu mi citesc blogu!

filozofia unui mare şef (este doar un joc de scenă, şi mai ales de imaginaţie): DACĂ NU MĂ SUNĂ NIMENI, ÎNSEAMNĂ CĂ … (să sune trompetele, ni se dezvăluie adevărul absolut), înseamnă că NU MUNCIŢI, BĂ, SCLAVILOR!

o aşteptăm pe dna (nu doamna, cealaltă) să ne arate mai multe din secretele ei, profesionale, să le spunem aşa, şi să ne bucure şi mai mult auzul şi mai ales văzul, cu descoperiri de senzaţie, probate chiar şi doar în stadiul de nefinalizare (tentativă pentru găina lui felics, ză cat)!

din analiză în analiză, onorata comisie, după o lungă şi istovitoare evaluare ce cuprinde contextul economic, social, revoluţia, evoluţia, involuţia, faptul că în procesul evolutiv, maimuţele de pe teritoriul ţării noastre erau inferioare altor maimuţe şi se ocupau mai mult cu destinderea zonei dorsale, de aceia ajunsărăm un popor de leneşi, precum şi alţi factori direct responsabili de kktul în care suntem, o dădu, comisia adică, în demografie. şi iată cu ce concluzii ne bucură:

<<

Cheltuielile totale anuale pentru pensii în România se cifrează la peste 10 miliarde de Euro constituind cea mai mare categorie de cheltuieli bugetare. Ponderea lor în PIB a fost în anul 2008 de aproximativ 7,3% (fără a lua în calcul pensiile agricultorilor şi cele din sistemele militare care ridică toate cheltuielile la aproximativ 9% din PIB), iar în Bugetul general consolidat de peste 26%. De aceste pensii beneficiau în 2007 aproximativ 5,7 milioane persoane, la un număr mediu de salariaţi de 4,9 milioane, pentru fiecare persoană care contribuia la sistem şi plătea impozite revenind astfel aproximativ 1,2 pensionari. Este evident că riscurile implicate sunt uriaşe, mai ales că de atunci situaţia bugetară s-a degradat şi mai mult.

Studii credibile prognozează că ţări cu situaţie similară cu a României (Polonia, Ungaria) vor ajunge la cheltuieli pentru pensii de 16 - 21% din PIB în 2050. Pentru România care are cheltuieli publice totale de aproximativ 30 – 35% din PIB, a ajunge chiar la acest nivel ar însemna să aloce jumătate din Buget numai pentru pensii ceea ce este de-a dreptul imposibil.

Pe lângă pensiile speciale inechitabile pentru parlamentari, magistraţi şi alte grupuri privilegiate se înregistrează şi abuzuri numeroase în masa mare a pensionarilor prin pensionări frauduloase, în special în cazul pensiilor de invali­ditate. Numărul pensionarilor de invaliditate a crescut de peste 4 ori după 1990 ajungând în unele judeţe la aproape 30% din numărul total de pensionari în timp ce în altele este de 5-6%. Este evident că sistemul de acordare a pensiilor este scăpat de sub control de instituţiile publice şi acest lucru afectează grav inte­­­resele masei mari a pensionarilor care îşi văd drepturile diminuate complet ne­justificat. La aceasta se adaugă perspectivele de îmbă­trânire a populaţiei şi scădere accelerată a populaţiei tinere care sporesc riscurile pe termen mediu şi lung pentru sistemul de pensii.

Şi înainte şi după 1989 sistemul de pensii a fost controlat politic, Casa Naţio­nală de Pensii şi alte drepturi de Asigurări Sociale (CNPAS) neavând o independenţă reală în gestionarea fondului, în elaborarea şi adoptarea deciziilor strategice.

Una dintre problemele cu consecinţe grave pe termen lung este slaba aco­perire cu asigurări de pensie a populaţiei de vârstă activă. În prezent, mai puţin de jumătate din populaţia activă este asigurată pentru pensii (sub 5 milioa­ne din cele 10,5 milioane cât numără populaţia activă). Peste 25-35 de ani cei care lucrează „la negru” sau nu lucrează deloc (semnificativi ca număr) vor atinge vârsta de pensionare fără să fie asiguraţi şi vor împovăra sistemul de asistenţă socială (solicitând din bani publici venitul minim garantat sau alte forme de ajutor social). Între aceştia femeile sunt mai numeroase, casnicele (25% din populaţia feminină inactivă) fiind cele care fac diferenţa.

Pe termen mediu şi lung raportul dintre pensionari şi salariaţi se va menţine ridicat, structura populaţiei României fiind una atipică, cu cohorte/ge­neraţii foarte nume­roase la vârsta de 19-41 de ani (rezultat al politicilor pro-nata­liste agresive din perioada Ceauşescu) şi foarte mici la vârstele de 0-18 ani (gene­raţiile tranziţiei). Ca urmare, pe piaţa muncii vor intra în viitor generaţii puţin numeroase, iar numărul de salariaţi nu va putea creşte foarte mult, chiar în even­tualitatea unei creşteri economice. Numărul de pensionari, pe de altă parte, se va menţine constant un timp pentru pensionarii ne-agricultori şi va scădea la cate­goria pensionari agri­cultori care va deveni nesemnificativă numeric în următorii 10 ani.

După 2032 (când generaţiile născute după 1967 vor atinge 65 de ani) un val suplimentar de pensionari va intra din zona de contributori în zona de bene­ficiari afectând grav rata de dependenţă pentru următorii 22 de ani. De-abia spre 2050 sistemul de pensii se va stabiliza pe componenta demografică, echilibrul lui depinzând atunci doar de componenta economică.

Procentul pensionarilor este în prezent de aproximativ 28% din populaţie pentru că avem (încă) o populaţie tânără şi nu pentru că vârstnicii ar lucra până la vârste înaintate. Oricum şi procentul actual al pensionarilor este mare, ca dovadă faptul că a crescut de la 15% din populaţie în 1990 la 28% în 2007.

Ponderea pensionarilor va fi de aproximativ 32% din întreaga populaţie în 2025 şi de peste 45% în 2050 în situaţia păstrării vârstei medii reale de pensio­nare din prezent. Pentru a menţine o pondere acceptabilă a pensionarilor în popu­laţia totală, de aproximativ 30%, vârsta medie reală de pensionare ar trebui să fie de 65 de ani iar vârsta legală de aproximativ 70 de ani. În 2025 vom avea 6,5 milioane de pensionari dacă menţinem o vârstă (reală) de pensionare redusă şi 4,9 milioane dacă ajungem la 60 de ani. În fine, în 2050, la o posibilă populaţie de 16,7 milioane de persoane, vom putea avea 5 milioane de persoane pen­sionate (30%) numai dacă atingem o vârstă medie reală de pensio­nare de 65 de ani deci o vârstă legală (statutară) de pensionare de 70 de ani.

comisia propune şi o serie de direcţii de urmat pentru a nu cădea în ispită. unele sunt implementate de eficientul guvern condus de micuţul cel rău de la Victoria, versiunea îmbunătăţită, nivelul 4 de update (creşterea vârstei de pensionare, egalizarea vârstei de pensionare între men şi women, reducerea pensiilor aberante, în paranteză exagerat de mari şi alte asemenea chestiuni de efect), pentru a identifica şi exploata şi alte surse alternative de bănuţi pentru băeţii deştepţi, de profesie afacerişti cu statul (având în vedere lema guvernării: statul n are bani pentru toţi proştii, ci doar pentru ăia deştepţii).

concluziile în sine sunt destul de scary, combinate cu reseturile şi failurile de care dă dovadă versiunea 4, chiar cu îmbunătăţiri şi aport de independenţă, dar, mergem pe principiul românesc made 100%: odată intrat în rahat, nu contează cât de mult de afunzi, tot în rahat eşti!

sunt multe aspecte tratate de această comisie, ce ţin de inechităţi sociale, de salarizare, dar, toate pot fi consultate la adresa de vvv

www.presidency.ro/static/CPARSDR_raport_sinteza.doc

enjoy it (acolo sunt banii *ulimii)!

PS: linkurile de alături (mai sus puţin, în partea dreaptă a ecranului) nu vă asigură nemurirea, dar o mică plăcere da!

bărbatul, această categorie subjugată de soartă trebuie să se conformeze. în treacăt fie spus, oare o femeie sau un bărbat a stabilit că aceste zile sunt pentru femei? asta cu atât mai mult arată puterea din umbră, cu cât de a lungul istoriei rolul femei a fost unul destul de limitat.

problema nu derivă din cadouri pentru femei, mici atenţii sau liber de la program, în cazul în care şăfu nu e vreun frustrat care prinde eficienţa de picior chiar în aceste zile, ci din faptul că trebuie o zi specială pentru ca masculul să şi aducă aminte de femela lui.

pe această logică, zilele din titlu pot fi considerate mai degrabă ca o certitudine a faptului că femeile, unele, majoritatea, se pare, se simt neapreciate. şi că au simţit nevoia ca anual, să şi aloce zilele lor, în care să se simtă aşa cum ar trebui să fie tratate în fiecare zi.

ciudat cum, în această perioadă, la ştirile din sport, mai apare câte o moakă de fotbalist român care a auzit undeva o replică de genul “femeile merită flori în fiecare zi”, pe care o spune cu seninătate în timp ce dă flori în sanctuarul prostiei universale, aka mall, la doamnele vânzătoare. bizonule, faptele frumoase nu se fac publice! ce te reţine să nu ţi iei fizicul superb în fiecare zi şi să faci coadă la moool la dăruit flori? oare faptul că în mintea ta ar deveni o banalitate şi n ar mai fi aşa o faptă eroică, demnă de dat la teveu să se holbeze zimbrul carpatin la tine în timp ce se ceartă cu femeia visurilor lui pe telecomandă şi pe post: ba pe acasă, ba pe circul de la ştirile sportive?

şi cum, la alte ştiri, de data asta pentru oameni serioşi,femeile sunt sărbătorite de companiile private cu flori, pişcoturi şi şampanie, totul pentru a da bine pe stică. pe principiul aşa da, uite nişte bărbaţi şi nişte firme care ştiu să respecte femeia, nişte maimuţei se pupă artistic în faţa camerei de filmat, ea căzută în extaz de atenţa acordată, el copleşit adânc de importanţa momentului şi a camerei de filmat!

una peste alta, absenţa femei nu simplifică existenţa bărbatului, aşa cum absenţa bărbatului nu complică viaţa de zi cu zi a femei!

PS: puteţi face, în linişte, un cadou Femeii de lîngă voi accesând printr un simplu click widgetul alăturat! Rămâne secretul vostru!

Într-o grădiniţă din America, educatoarea le promite copiilor 2 $ dacă vor răspunde exact la întrebarea: “Cine a fost persoana cea mai importanta din istoria omenirii?”

Se scoală Sean, irlandezul, şi zice că St. Patrick.
Greşit, următorul la rând!

Se scoală McQueen, scoţianul, si zice că St. Andrew.
Greşit, următorul…

Se scoală Shlomo, evreul, şi zice ca Isus Cristos. Educatoarea îi dă cei 2 $ pentru răspunsul exact, şi-l întreabă, totuşi, cum se face că evreii îl recunosc pe Isus ca fiind cel mai important om din istorie.

Răspunsul lui: Eu ştiu de fapt că cel mai tare din istoria umanităţii a fost MOISE, dar BUSINESS IS BUSINESS!

PS: bancul a luat premiul 1 la festivalul internaţional al bancurilor.

Motivaţia juriului : A doua oara când un evreu îl vinde pe Isus.

clickuiţi pe banerele alea, că distracţia e distracţie, but BUSINESS IS BUSINESS!

and

A: găina stă liniştită pe ouă!

PS: fără nici o trimitere la emisiunea Q&A de pe marele post al lui miau miau!

well, lăudabile iniţiative, but, la un anumit nivel lipseşte nişte cojones, care, teoretic vorbind şi discutând ar trebui să materializeze într un fel palpabil şi concret frustrările şi acumulările existente.

este stilul românesc de luptă, prin invocarea strategiei învârtita în jurul deştelui. la o adică, aşteptările sunt prea mari. în ţara în care, din surse oficiale, 99% din locuitori agreează sub o formă sau alta ză maneaua, unde alocaţiile se doresc a se da în funcţie de bogăţia copilului (de parcă săracu la naştere a şi primit dividendu de la firma lu tăticu şi trece în altă categorie de venituri), în care avem bugatti de 1.4 meleoane de iuroi, dar nu avem drumuri pentru el, ne aşteptăm ca această atingere suavă de condei să aibă efect? think again, twice even!

adică, în 20 de ani, km noştri de hai uei tind vertiginos a fi egalaţi de ăia construiţi pe vremea lu Bătrânu, în care centura Bucharestului a rămas la nivel de speranţă neconcretizată (ca şi bellisimul de Adrian Mutu care atenţie ştire de efect şi în exclusivitate are avion pe post de taxi), în care se câştigă campanii electorale invocând autostrăzi suspendate, în care liderului unui very important partid of politics is from rrrrom etnia şi care vorbeşte corect gramaticeşte prin siluirea în modul cel mai crunt cu putinţă a limbii noastre ca o comoară avem speranţe de genul că o campanie publică îi va face pe our beloved politiciens să şi tragă un sepuku în mijlocul camerelor reunite pentru a fi sacrificiul total?

OMG! how stupid of you!

sunt bune şi mişcările de impresie, dar sunt de aşteptat materializări la nivelul unor mişcări efective ale purtătorilor de opinii care să şi facă public, prin viu grai dezgustul ce i încearcă. aceasta este adevărata provocare a campaniilor de carton, construite pentru a camufla zbaterea în rahatul cotidian!

un plus negativ (pe principiul creşterii negative a economiei care mai deunăzi DUDUIA, adică făcea zgomote de virilitate, nu ca clanul duduienilor, zgomote de impresariat artistic prin intermedierea de călătorii în străinătate, recte în ţara condusă de regele Olandei care nu e blondu de la cotroceni, pentru gagici care să culeagă măsline) este dat şi de calitatea promotorilor, vezi cazul reality tv (e trustul ală deţinut de cel mai cunoscut maseuz de întreţinere şi tonifiere, care finalizează doar la ceas de noapte; prin finalizare rog a se înţelege în mod clar şi fără nici o conotaţie erotică finalizarea carierei de stupid people) care tot promovează non valori ca chiriac bogdănel, mare doritor de contracte cu rumanian administration.

avem di tăti, pentru tăţi! circ să fie, că români sunt mulţi!

dar, să nu lăsăm disperarea, frustrările, grijile să cuprindă autenticul spirit românesc, spiritul ză land of choice!

suntem printre puţinii privilegiaţi, dacă nu chiar singurii, care asistăm la naşterea unui nou curent (n au importanţă categoria, calitatea, implicaţiile), numit în toată splendoarea lui BĂSESCIANISMUL!

discuţii libere, îndemn la dialog, temă pentru acasă! data viitoare: extemporal!

două aspecte atrag: primo, joacă Anthony Hopkins.

secundo: în film, aşa cum e normal cînd discutăm de vârcolaci, vampiri, şi alte asemenea anomalii, apare şi o şatră de gypsani rrrromi, din regiunea Românika. nu, nu asta e de efect, ci faptul că aştia vorbesc ROMÂNEŞTE. deci, dacă vreţi să auziţi limba română într un film americano, mergeţi la Wolfman.

nu pot decât să observ faptul că, în ultima vreme, au apărut foarte multe filme, cu actori foarte buni şi foarte cunoscuţi, care filme sunt foarte, foarte proaste. aş enumera aici: the legion, the daybreakers, şi mai sunt vreo câteva, care în majoritate tratează  sfârşitul lumii.

în aceeaşi notă este şi The road, un pic mai altfel, în care lord of the rings joacă foarte bine. oarecum de văzut.

revenind la agora, un film care pune în pagină un subiect destul de important: ştiinţa vs religie. şi dacă mai este vorba despre creştinism şi despre toate distrugerile provocate în numele acestei religii, filmul capătă un plus de valoare.

în speţă, un episcop, în vremuri de demult, ca şi în vremuri de acum, manipulează gloata, cu ajutorul cuvântului. şi prin manipulare, filmul nu se referă la donaţii materiale sau la votaţi-l pe x că ne vopseşte biserica în roz, ci se referă la omoruri, din cele crude, cu piatra, pe principiul, cel care este fără de păcat să lovească primul. pesemne că pe atunci toţi erau nişte virtuoşi convinşi pentru că nu le lipseau nici pietrele şi nici aruncările.

în plus, mai distrug şi o mare bibliotecă, în care păgânii discutau subiecte diverse, de la astronomie, la filozofie, la teatru, etc şi unde creştinii noştri au găsit de cuvinţă să şi crească caprele.

dacă tot văzurăm filme, să şi recomandăm unele dintre cele bune: everybody is fine (cu Rober de Niro) şi it s complicated (cu mai multi).

aştept impresii!

Laureatul premiului Nobel pentru literatură

Semnat: Dumnezeu

şi cum stătea el Zuus aşa, privind razant şi a dat seama că se plictiseşte.

şi a mai zis Zuus: să fie muritori! şi au venit muritorii. şi le a mai dat Zuus şi de altele, unele de care aveau nevoie, unele de care n aveau nevoie.

le a dat o pe Zâna Bună, călare pe cai, pierdută pe pârtie.

le a dat pe piticul cel rău, cu coasa într-o mână şi cu egalitatea în cealaltă.

le a dat rechinu de adâncuri, gata să sară pe comision, din orice ar ieşi el.

şi, bineînţeles, le a dat fluturul de aur al politicii bătrâneşti, să scrie cu litere de oi pe dealurile ţării, să nu se piardă Zuus când vine călare pe tunete.

şi jucându-se Zuus cu cosiţele Ilenei Cosânzeana şi a amintit ce uitase: să fie egalitate. şi l a chemat pe piticu mic şi rău: piticule, fă i pe toţi egali! şi atunci piticu chemă de urgenţă armia cea mare: buldogi, rechini, zâne şi alte arătări: să facem o lege, să i egalăm pe toţi!

dar piticule, se auzi o fărâmă de conştiinţă, comunismul a trecut!

silence, Zuus a spus: să fie egalitate!

şi a venit legea: în faţa lui Zeus, toţi muritorii se nasc egali, şi săraci (de preferat)! şi piticul se întrecu pe el, puse legea pe o tavă de aur în faţa lui Zuus şi adăugă, de la sine putere: mărite Zuus, vrei să moară toţi la aceeaşi vârstă? am putea adăuga şi asta!

tot ceea ce ar trebui să se facă, se analizează în cele mai mici detalii, pe diverse paliere de decizie, rezultatul fiind acelaşi, nu se face nimic. de ce să ne complicăm viaţa, când e mai bine să stăm.

e ceva de făcut? facem ce se poate, eventual nimic, dar măcar încercăm să vedem cum se face. cum zicea un mare învăţat, oamenii mari văd destinaţia, oamenii mici se împiedică pe drum. în bunul mers al lucrului nefăcut, se adună dă disaidării (de la deciderer = decident, termen inventat de una din minţile ilustre ale acestui secol care citeşte în direct cărţile cu fundu-n jos), să se vadă, să se discute, să se decidă. vrând nevrând apar probleme, care probleme trebuie şi ele analizate, întoarse pe toate părţile, identificate noi dimensiuni ale problemelor, şi în general găsite motive pentru care lucrul nu trebuie făcut. altfel spus, se face un brainstorming al cărui unic scop este acela de a motiva nu atât incapacitatea, cât mai ales lipsa intenţiei de a face.

şi când se face, se face. praf şi pulbere.

doar 2 exemple: să plăteşti taxe la administraţiile financiare. first of all, trebuie să stai la o coadă ce va avea ca rezultat identificarea sumei datorate statului, pentru care stai tu ca un bizon carpatin în rând cu turma s o plăteşti. afterwards, stai la coadă să ţi dea o tanti o bucată de hărtie, care să arate că ai plătit. bine, nu ţi o dă efectiv. o dă lu tanti de la ghişeul vecin care ţi o dă ţie după ce plăteşti. ca să plăteşti, mai iei o coadă în freză, scoţi banu, te feliciţi pentru cât de tâmpit eşti că accepţi umilinţa şi plătind le mai şi mulţumeşti, iar într un final de vis primeşti hârtia de aur. gata. poţi muri împăcat.

şi al doilea exemplu: cum să plăteşti locul de parcare. prima fază, creşte taxa de loc de parcare. tu băet deştept anticipezi mişcarea următoare: scade taxa de parcare şi nu plăteşti. involuntar, deciziile astea au efect de gaură neagră, nimeni nu mai ştie nimic, şi tu eşti vrând nevrând tras înăuntru, şi te uiţi cu stupoare că se apropie termenul limită, deadlineul adică, până la care mai eşti titular pe locul ăla ca vai de el, unde îţi trânteşti investiţia cea mai de preţ (da sunt oameni care au maşini mai scumpe decât casele, nu fiţi ofticoşi). ceri explicaţii şi ţi se oferă tradiţionalul “reveniţi!”

cât poţi să fii de afectat la creier ca să construieşti asemenea mecanisme?

Tipuri de minciuni: 1. nevinovată, salvatoare, răutăcioasă şi înşelătoria.

Femeile mint pentru a i face pe ceilalţi să se simtă bine, bărbaţii mint pentru a se simţi ei bine.

cea mai obişnuită formă de minciună este aceea de a te minţi singur. Aceasta îi permite unei persoane să fumeze două pachete de ţigări pe zi şi să pretindă că nu este dependentă de tutun.

femeile sunt mult mai greu de minţit pentru că în timp şi au dezvoltat abilitatea de a percepe anumite semne ale corpului care trădează minciuna. în timp ce bărbatul vede mai bine la distanţă, având abilitatea de a focaliza, femeia poate percepe detaliile de apropiere, având un câmp vizual mult mai larg decât al bărbatului. de aici derivă şi capacitatea bărbatului de a putea conduce mult mai bine şi mai sigur pe timp de noapte, precum şi capacitatea femeii de a vedea mult mai repede într o intersecţie o maşină care vine din lateral. nu se ia în discuţie viteza de reacţie.

pe tema microexpresiilor, expresii fugare, abia schiţate, de fracţiuni de secundă, nenea Bill a fost filmat cu o cameră şi s a constatat că s a încruntat înainte de a  răsunde întrebărilor ce o priveau pe Mony.

în general, mincinoşii folosesc forme impersonale de exprimare, fără a aduce în discuţie propria persoană şi fără a şi asuma responsabilitatea. de asemena, folosesc cuvinte prin care încearcă să întărească inepţiile debitate: “Pe cuvânt”, “Crede mă”, “Nu glumesc”, “Sincer”, “De ce aş minţi”, şi tradiţionalul etc.

Cuvintele “Numai” şi “doar” sunt utilizate pentru a micşora ceea ce urmează după ele. “Sunt doar un om” este replica unui personaj care caută scuze pentru propriile tâmpenii, “numai cine nu munceşte, nu greşeşte” spune că am încercat, dar nu e vina mea că nu mi-a ieşit.

există trei indicii în ceea ce priveşte vocea care l dau de gol pe mincinos: intensitatea, volumul şi viteza, toate fiind modificate de faptul că el spune ceva despre care ştie că nu e adevărat. soft ul intern îî dă astfel câteva palme şi i spune că setările au identificat o discrepanţă între ceea ce i iese pe gură şi ceea ce are în cap. aşa că atenţie la tonalităţile înalte, dar şi la cele joase. un răspuns întârziat este un răspuns compus, care n are legătură cu realitatea.

privirea este un indiciu important care descoperă minciuna şi o trimite la bara de streap tease. cînd dreptacii îşi amintesc un eveniment care S A ÎNTÂMPLAT îşi activează partea stângă a creierului şi privesc spre dreapta. când inventează, îşi activează partea dreaptă a creierului şi privesc spre stângă. la stângaci e pe dos.

is simple: MINTE, se uită în STÂNGA.

mai sunt şi alte aspecte derivate din gesturile corporale, ce ţin de mici detalii, de genul: scărpinatul nasului, al urechii, aranjatul părului de la gură, trecutul mâinii prin păr, mici gesturi care trebuie să dea siguranţă. un mincinos va sta cu mâinile în buzunar, pentru că astfel crează o situaţie de forţă, de echilibru, de stabilitate.

rândurile de mai sus au fost deduse din cartea “El e cu minciuna, ea vorbeşte întruna” de A and B Pease.

în rest toate e bune, pe la noi se minte natural, asta însemnând că minciunile nu conţin E uri din nici o categorie, iarna nu e ca vara şi în general iarna e mai frig.

neimportant pentru ce îţi cumperi telefonul, esenţial să fie de fiţză. nokia la maxim, afoane şi alte mărci care produc pentru astronauţii nasa. în plus, orice telefon în ro vine mai scump. e un paradox. aici totul e mai scump, chestie bazată pe nevoia românului de a epata, de a-şi arăta statusul, nu neapărat social, prin lucruri scumpe şi pline de brizz-brizzuri care nu l ajută la nimic.

telefonul trebuie să fie neapărat clasa full bussiness, cameră foto şi video cât cuprinde, să aibă player, să aibă blitz, să aibă wireless, să aibă ecran tactil foarte mare, că mâinile care cară marfă sau prestează munca fizică ating câte două butoane, uneori şi trei.

dacă nu e bani de unul nou, merge şi la mâna a doua sau la un abonament de jde mii de lei, dar care se merită, că ai şi minute şi mesaje, şi mms uri, şi cartofi prăjiţi.

mai apare un model, la fel ca şi predecesorul, dar care are o combinaţie de cifre superioară, este un MUST HAVE. nu l ai pe ăla, nu eczişti.

manele la maxim, nu prin difuzoare, ci prin căşti, să vadă toţi inferiorii ce telefon potent are muciosu. nu contează că adidaşii sunt rupţi, geaca e franjuri, telefonul e baza.

în ro abonamentele sunt pe bani mulţi şi pe beneficii puţine. comparativ cu alte ţări, unde oamenii ştiu să preţuiască banu, aici totul e la suprapreţ.

noroc cu criza, că s-au mai diminuat fiţzele.

un motiv ca femeile să şi cumpere lucruri de care n au nevoie şi de care nu vor avea niciodată nevoie. Lucrurile vor fi cumpărate, pentru că s ar putea să le fie folositoare şi pt că SUNT LA REDUCERE (argumentul suprem).
a existat viaţă înainte de reduceri? nu prea. toate care au fost şi care vor veni stau în loc, aşteptând marele eveniment: preţuri scăzute de la foarte mare la un pic mai jos de foarte mare.
ce poate fi mai cuceritor decât un bărbat plimbat printre raioane, căci ele, femeile, nu analizează produsele din mers, ci prin atingerea şi mânuirea fiecăruia. acesta este marele moment când neuronii sunt puşi la muncă pentru a identifica UNDE POATE FI FOLOSIT acel produs care în mod normal ar trebui să rămână în raion. nu are utilitate? nu e nici o problemă, îi va fi găsită una. şi mai grav este când pentru a justifica un produs, mai trebuie cumpărate încă cinci pe lângă el.
şi mai cuceritor decât bărbatul dintre raioane este cel de la cabina de probă. cum duce el ca un sfetnic de încredere numere mai mari şi mai mici ale garderobei până când mândra găseşte pe ACELA care să se potrivească.
cuceritorul absolut este bărbatul de la raionul de lenjerie intimă. singurul bărbat de la raionul de lenjerie intimă, plimbându-se printre doamne şi domnişoare ca un temerar care este dispus să se sacrifice pentru fericirea jumătăţii.
şi pentru ca umilinţa să fie maximă, prin raionul de electronice şi prin raioanele pentru bărbaţi se trece în viteză maximă, pentru ca domniţa să nu piardă nici un moment preţios din sales.
discuţie la shopping (mai bine zis pe la sfârşitul shoppingului):
ea: mergem să vedem şi acolo?
el: nu mai vedem nimic, cumpărăm ce avem nevoie şi plecăm acasă.

Un fleac! cu energie! energie vie de la şamanu lu zeus!

(neaşteptat, întâiul makitor al ţării e activ pe toate planurile. sparge barierele, nu numai pe cele legate de distanţă, dar şi pe cele legate de timp! adică e înaintea prostanacului cu mult timp! HăHăHă!)

Mihaela, dragostea mea, vreau să ţi fac o mărturisiere: nu, nu sunt prostănac, ci m-au făcut prostănac, m-au făcut PROSTĂNACUL ENERGETIC! sunt un fel de duracell, numai că de-a-ndoaselea!

m-am dus la mogul tocmai pentru a-mi face un descântec şi a da afară toată energia negativă din mine! pentru că, Mihaela, dragostea mea, mogulul face un masaj corporal de scoate vibraţiile!

şi, da, Mihaela, dragostea mea, eu nu sunt prostănac, eu sunt prostit energetic! l-ai văzut pe nenea cu cravată mov, el e de vină, Mihaela!

ai văzut, Mihaela, dragostea mea, până şi Băsecsu se uita drept! semn clar că ceva necurat s-a întâmplat!

Flacăra violetă m-a făcut să mi pierd minţile! universul întreg a complotat împotriva mea, FORŢA NU A FOST CU MINE!

dă dark said m a cuprins!

Mihaela, dragostea mea, propun să constituim o comisie care să ancheteze aceste atacuri energetice care m au afectat şi care m au făcut să pierd alegerile!

(1. „Prostul dacă nu-i fudul, parcă nu e prost destul.” (Ion Creangă)

2. „Genialitatea poate avea limitările sale, dar prostia nu are acest handicap. ”  (Elbert Hubbard)

3. „Doar două lucruri sunt infinite: universul şi prostia umana; deşi de univers nu sunt foarte sigur.” (Albert Einstein) )

se isterizară babele şi moşii agăţaţi de ele, că moare săracele ca actoru ăla care a murit de gripă porcină.

de ce vă vaccinaţi? răspunsul unui bătrânel din coada lunga mai ceva ca o zi mare de post: nu ştiu. atunci de ce staţi la coadă? ca să mai trăiesc!
chiar aşa de periculoasă să fie frica de moarte încât să accepţi să fii cobaiul unor “afacerişti”.

“Cadrele medicale care refuza vaccinarea impotriva gripei noi vor trebuie sa plateasca tratamentul in cazul in care se vor imbolnavi cu virusul A/H1N1.” această zicere aparţine nimănui altuia decât dlui secretar Streinu Cercel, acest doctor Mengele al ministerului sănătăţii. domnule doctor doar o mică nelămurire pluteşte prin aer ca un microb airborne: tîmpiţii ăia care refuză vaccinarea nu mai cotizează la asigurările medicale sau cum vine treaba, dacă nu vor să fie testaţi ca nişte cobai înseamnă că plătesc degeaba la stat?

instinctul de turmă se pare că a rămas prezent în mentalitatea noastră. degeaba avem internet, ziare, televiziune, radiou, acces la informaţie pe telefon, pe wc, pe goagăl, la prima mişcare tectonică ne aruncăm tot sub tocul uşii, că aşa făcu şi mamaia, care ştie ea mai bine unde e de moarte şi unde e de viaţă.

in plus, interesul public e mânat de interesul vreunui nesimţit cu buzunarele largi.

ce ciudat! cum se mări coada la vaccinări, cum crescu şi zâmbetul lui Cerceluş, mai ceva ca al lui Teoctist când vedea credincioşii la Bobotează! şi să nu uităm că el e Prea Fericit!

El: Băsescu e-n toate

încet, încet, jurnalistu şi a dezvoltat meseria, de la un fum aruncat în aer, pe post de transmisiune, s-a trecut la adevărate opere de artă, premiate naţional şi internaţional, fapt care a condus la o competiţie extraordinară a jurnalistului de a identifica acea ştire care aruncă audienţa pe spate.

se poate spune, ca o concluzie de nespecialist, că jurnalistul identifică o fantă a realităţii şi o prezintă, având în vedere ca relatarea lui să cuprindă obiectiv toate nuanţele de lumină surprinse.

plecând de la relatare, s-a trecut la analiză, s-a trecut la enunţarea de impresii proprii ale jurnalistului legate de aspectele relatate. în acest fel, jurnalistul face trecerea la analist, la personaj care încearcă şi reuşeşte să analizeze faptele în locul cititorului.

de la analiză s-a mai făcut un mic pas şi s-a trecut la manipulare, respectiv la a prezenta astfel faptele şi întâmplările încât privitorul/cititorul să fie influenţat şi să fie adus într-un punct în care nu ar fi ajuns fără “ajutor”.

sunt nişte antene pe la televizoare care transmit informaţiile şi întâmplările în mod distorsionat, astfel încât anumite personaje, cu mici scăpări în domeniul inteligenţei, să capete procente de superioritate în lucrul cu votanţii.

în mod miraculos, sunt redate acele secvenţe care colorează nuanţele astfel încât din negru lumina se vede albă şi lupul cel rău devine un fel de făt frumos.

unfortunately, cum zice licuriciul, nici dero nu poate face aşa multe minuni şi petele ies la suprafaţă atunci când fotoşopu nu mai poate fi utilizat în întâlnirile neregizate.

nu. nu e vorba de soţie, nici de patriarh, ci de un personaj public?, jucător pe bursă, cu pleata în vânt şi care a produs nişte melodii cu impact asupra tinerilor aflaţi într o stare de mare euforie.

zes, aşa cum zice licuriciul, reperul meu moral este nimeni altul decât Şişu, e high băiatu, e la curent cu viaţa de băeţaş şi mai mult e bine conectat la ziare şi televiziuni (asta când face câte o gafă).

în rest, aş fi votat pentru schimbare, dar cu acelaşi preşedinte, vă rog să nu mi atacaţi familia, care ia cu trei mâini de la stat, că de aia e stat, avem nave şi vapoare, dacă aş fi preşedinte aş face la sănătate bici, şi alte dorinţe care o dată ce obţin ceea ce mi doresc, dispar brusc din peisaj.

ză bas iz uorching raund and raund laic rumeinia.

un ulei, o făină, un pet de bere, o pâine, un telefon mobil, atât preţuieşte viitorul. and, of course, an old man, wearing a cap, standing behind the noodle.

life is beautifull, but not in românika. here are ză prezidenţ.

raţele te învaţă totul: cum să dormi, când se presupune că ai ceva de făcut, cum să ţi cunoşti inamicii (respectiv cei care te dau în gât la părinţi că dormi), şi mai ales cum să te faci că munceşti (adică să stai cu cornu în iarbă şi să vegetezi, în loc să supraveghezi cu privirea orizontul de joacă al micilor înaripate).

aşadar, ce şcoli, ce teme, ce învăţătură?

o tură cu raţele la păscut te scoate din orice rahat şi te creşte în ochii colectivităţii. devii om capabil, pregătit pentru lupta vieţii, gata să te iei la trântă cu inamicii poporului. căci, da, raţele sunt poporul, iar copilaşul cel micuţ care se visează premier e chiar reprezentantul guvernanţilor, de mic învaţă să aibă responsabilităţi, să vegheze la binele colectiv.

încet, încet, copilaşul creşte şi învaţă şi alte lucruri folositoare, cum ar fi, să cosească. coasa este instrumentul statului, cu care sunt puse la pământ buruienile, resturile de vegetaţie care stau în calea ierbii, a trifoiului cel falnic, a poporului.

cosaşul trudeşte la munca ierbii, bate coasa, o ascute, îi îmbunătăţeşte toate caracteristicile, o tunează pentru a eficientiza lupta.

încet, încet copilul învaţă şi altele: cum să fie drăguţ cu cei din jur, să le accepte părerile, să le împărtăşească, şi, în general, cum să şi însuşească ideile altora ca fiind ale lui.

iar mai presus de toate, învaţă cum să dea din cap aprobator, laolaltă cu cele două cuvinte magice: da, şăfu!

iată, deci, că de la raţe şi cosit, până la condus ţara nu mai e decât un pas micuţ-micuţ: să ştii să dai din cap!

talanga era simbolul stabilităţii, al siguranţei şi al dorinţei de certitudine care marca vita. aceasta vrând-nevrând era găsită, dacă încerca vreun marcaj prin învăluire la ciobănel.

trecură vremurile şi talanga deveni un fel de gps modern, o bipăitoare care chema sprijin pentru cei pierduţi, strigare pentru cei neliniştiţi şi în general un fel de reminder pentru cei uituci.

nowadays, brezidentu se urcă pe cărămidă, puse mâna pe instrument şi i dădu o nouă semnificaţie. gloata de muritori gălăgioşi şi plini de impresiuni artistice stătu o clipă pe gînduri şi parcă făcu trecerea de la “Ne am adunat aici ca proştii” la “Ne am adunat aici la proşti”.

chemarea talangei răsună printre fluierături şi vociferări şi-şi făcu datoria cu nepreţuită dragoste: rătăciţii fură aduşi pe calea cea dreapta, programele îşi găsiră finalitate sau finalizare şi poporul fu, încă o dată, mulţumit.

sunt însă şi unele inadvertenţe. dacă pe mare, răsună sirena, pe uscat răsună talanga. în speţă scopul e comun, şi, cu ajutorul Domnului, un rătăcit pe mare poate aduna rătăciţi pe uscat. diferă doar sunetul şi modul de producere, dar politicianul român e adaptiv şi găseşte soluţii aferente momentului din ce în ce mai maroniu în care se găseşte.

Nu contează sunetul, importantă e prosteala şi numărul lor.

2. Miniştrii PSD vor demisiona în 30 de minute de la revocarea ministrului PSD al internelor.

cum ar fi in teoreme 1 şi 2 sunt ipotezele, urmează demonstraţia, din care rezultă concluzia.

ipotezele expun foarte clar o serie de activităţi/angajamente care vor fi luate, bineînţeles condiţionate de acţiuni distincte.

în situaţia în care acţiunile vor fi realizate, în cele 2 teoreme se expun şi, să le numim, concluziile. din ne/fericire, toate activităţile ce condiţionau concluziile au fost efectuate/îndeplinite/atinse.

ce s a întâmplat mai departe? ceva care n are nici o legătură cu concluziile enunţate, a fost o întoarcere bruscă, de 180 grade, ca la Ploieşti, din care n a mai rezultat nimic. fiecare a făcut ce l a tăiat căpuşorul, fără nici o legătură cu sacrificiile atât de trâmbiţate, că doar suntem in românika, ţara tuturor posibilităţilor, a tuturor bostănarilor şi bostănăriilor.

dacă în primul caz ştim foarte clar ce s a întâmplat, cu sufletul la gură aşteptăm să vedem ce va rezulta din teorema 2.

încheiem cu două leme:

Lema 1: Mâine sunt gata să arăt actele prin care am făcut rost de bani pentru a cumpăra apartamentul din Băneasa.

Lema 2: Bond, Jăms Bond: tomorrow never dies.

Hă, Hă, Hă

câteva gagicuţe cu vârste numai coapte trec prin diverse experienţe (asta însemnând că dobândesc expertiză) amoroase cu sau fără copulare în speranţa că ele sunt excepţia şi nu regula aia care zice că bărbaţii nu sună din cauză că au uitat/pierdut/mâncat/şters numărul tău de mobil şi nu pentru că nu i eşti simpatică, că pe tine te va lua de soţie chiar şi după un anumit număr de ani în care n-a mişcat un finger în acest sens, că dacă nu se comportă în mod special şi distinct cu tine nu înseamnă că are un crush, ci doar că poate chiar nu este interesat, şi alte asemenea mici impresii de relaţionare.

prin film se plimbă câţiva cu greutate: Ben Affleck, Jennifer Aniston, Drew Barrymore, Jennifer Connelly, Scarlett Johansson.

finalul este cu zâmbete, pentru unii, cu suspine pentru alţii şi cu o concluzie fundamentală: dacă fumezi şi ea te prinde e mai bine să fii sincer şi să recunoşti, pentru că ea te poate ierta dacă o înşeli, dar nu te poate ierta dacă fumezi şi o minţi că nu, dar într un final îţi găseşte ţigările.

marea mahmureală, adică, nişte preteni organizează petrecerea burlacilor, la Las Vegas. aici dintr-o sau printr-o întâmplare nefericită şi o confuzie descurajantă a unui dealer de senzaţii tari, băeţii prizează altceva şi în loc de petrecere de maxim efect au parte de o serie de întâmplări pe care, ulterior, nu şi le amintesc.

toată tevatura este creată de absenţa viitorului ginere şi eforturile, să le spunem disperate, ale pretenilor de a-l găsi.

încetul cu încetul este reprodus întregul parcurs al petrecăreţilor, cu ineditul de rigoare.

un plus de aromă este dat de momentele de impact ale filmului, cu apariţii sau situaţii, să le spunem, haioase, care îţi amintesc la ce categorie de film de hlizeşti.

un plus maxim genericului de final care prezintă poze luate în momentele de uitare totală ale petrecăreţilor.

în film apare şi Mike Tyson cu tigruşorul (pentru amatorii de senzaţii).

de văzut!

în rolul poliţistului care investighează o serie de crime actuale, împletite cu crime ale trecutului.

anyway, un film cu tommy lee jones nu necesită o intrigă prea complexă, modul de lucru al acestui actor suplinind în mod clar şi evident eventualele defecte ale rulajului.

surprinde în mod plăcut modul natural în care se derulează acţiunea, fără momente de impact, actorul făcând ce ştie el mai bine, recte să joace. camera este focalizată deci, pe jocul actoricesc, o eventuală intrigă plină de labirinturi nefiind necesară pentru a completa lacunele actoriceşti.

în mod clar şi cert DE VĂZUT!

are o acţiune deja fumată demult şi mai bine, în gladiatorul, aceea a luptătorului care aleargă să şi salveze familia.

în ceea ce priveşte viziunea implementată, cu luptătorul real controlat electronic de un jucător este, să i spunem, interesantă, dar prost pusă în practică.

PRECIZARE: refuz să cred că în viitor vor predomina drogaţii, bolnavii, graşii.

sper că tehnologia ne va îmbunătăţi viaţa, nu ne o va face praf.

una peste alta, el e arestat, condamnat la moarte şi i se oferă şansa de a ieşi din închisoare, dacă trece de cele 30 de  nivele ale unui joc pe viaţă şi pe moarte care presupune ca el luptătorul să fie controlat de un gamer prin intermediul unei tehnologii construite de cine altcineva decât de bad boyul filmului.

pe parcurs mai aflăm că tehnologia a fost dezvoltată pentru, normal, guvern, şi că presupune un control total al individului prin nanotehnologie şi că el, condamnatul a fost obligat să şi omoare un pretenar, pentru a testa funcţionalitatea invenţiei, crimă pentru care a fost şi condamnat.

undeva, mi aflăm că are o, una doar, nevastă şi o fiică, pe care trebuie să le salveze.

cu ajutorul unor hackeri, scapă de control, îi deblochează creierul (cam cum se crăcuieşte în zilele noastre uindousul), salvează nevasta şi copilul şi l omoară pe ăla rău.

în rest, sânge, carne, cafteală, arme şi tot ce trebuie unui film să fie prost.

di end.

concluzie: de nevăzut!

cum alege poporul român? la ultimă impresie şi în funcţie de temele de discuţie.

ultima impresie este dată de ultima faptă pe care candidaţii o realizează în campanie. românakii au memoria de medie şi lungă durată blocate, recte nu funcţionează şi nu reţine aspecte şi detalii pe care să le introducă în procesul de votare.

apar pe scena electorală tot felul de promisiuni, care de care mai ciudate, dar în acelaşi timp mai aproape de dorinţele alegătorilor. vine unul şi promite 25 ooo de euro pentru românii care se întorc din străinătate să muncească pe meleagurile patriei. şi culmea, chiar se primesc banii ăştia, dar nu de către cei care sunt trimişi la pachet în ţară pentru bună purtare, ci pentru membri de partid, care acum constată cu stupoare tovărăşească domnule, chiar se dau banii.

mai vine unul care are tot felul de iniţiative de stârpire a corupţiei, prin micşorarea numărului de parlamentari (deci, acolo era corupţia) şi prin reducerea parlamentului de la două camere, la garsonieră, confort 2, eventual semidecomandat. şi toate printr-un referendum, organizat în aceeaşi zi cu alegerile.

indiferent câtă durere ai avea în ceea ce priveşte politica de mahala din ţara noastră dragă, nu poţi să nu remarci cum îi apucă pe toţi inspiraţia chiar în pragul micului electoral.

pentru a intra în normalitate, cred că, prima iniţiativă care ar trebui aplicată este aceea de a avea alegeri cât mai des. poate se vede ceva.

şi totuşi, se pare că imaginaţia şi iniţiativa asta de week end sunt cam slăbuţe. subţire, chiar foarte subţire.

hai băeţi! se poate mai cu spectacol, distracţie, hăhăială, behăială, ceva zgomotos!

urmează entertaiment!

locuiesc într o cutie de chibrituri, din românika noastră scumpăă şi dragă, printre românaşi. şi ca în orice cutiuţă, mai crapă câte o ţevuşcă.

what can U do? whell, that s easy: call the plumber!

îl chemi, normal, dar, ÎNTOTDEAUNA EXISTĂ UN DAR, fiecare om cu programul lui, inclusiv instalatorul.

alergi pe scări, dai telefoane, revii cu telefoane şi, într-un final, când reuşeşti să sincronizezi acest extraordinar mecanism, respiri uşurat, şi vorba din târg, te propui la primă (sau stimulent, depinde pe unde dai cu sapa).

a doua zi eşti fericit, parcă lacul din tavan e o băltucă, rugina aduce mai bine cu albul de la lavabilă, şi uiţi că stai în cutie, cu românaki de jur împrejur, ca într-un tranşeu.

mult după ce problema trebuia să fie rezolvată, o suni pe vecina să i mulţumeşti pentru sprijin, pentru că a venit acasă după serviciu şi pentru că a permis instalatorului să i facă o gaură în faianţă.

dar, stupoare, vecina dă drumul la turuit, cuvinte grav de genul m-aţi chemat acasă de la 6, parcă aş fi sechestrată răsună în difuzorul mobilului, rămâi blocat, nu mai ştii dacă a început războiul sau tocmai s a terminat, şi într-un final de infarct înţelegi ce s a întâmplat: lu instalatorul i s a rupt de programul vecinei şi de inundaţia mea.

pricepi din debitul verbal că nu există nici o cale de înţelegere, îţi ceri scuze şi închizi!

concluzia: când un om turuie fără să asculte şi punctul tău de vedere e o cauză PIERDUTĂ, singura soluţie rămasă este să te retragi în glorie!

în mentalul de zi cu zi a derivat o altă vorbă celebră, fiecare monedă are două feţe, cap şi pajură, leu şi stemă, şi ce-o mai fi pe la popoarele lumii.

sau tradiţionalul, după faptă şi răsplată! în principiu, efectul urmează cauza şi cauza generează efectul!
adică altfel spus, fiecare acţiune are un set de urmări, unele previzibile, altele total neprevizibile, care urmează un anumit curs generat şi întreţinut de acţiunea în sine.

să revenim pe meleaguri tradiţionale şi mioritice, pline de farmecul de zi cu zi al vieţii în landul alegerii sau al alegerii! al alegerii să trăieşti condus de nişte persoane neperformante!

circulă o serie de zvonuri, pe surse, cum că întâiul băutor al ţării ar fi implicat într o serie de activităţi oarecum neclare (şi nu de la băutură, se înţelege). mergând pe firul naraţiunii, aceleaşi surse ne dezvăluie o poveste numai bună de pus la dospit, din care o să iasă o turtă mare mare, numai bună de hrănit naţiunea, dornică de circ, se înţelege.

povestea în sine e simplă: nişte oameni, printre care şi nişte neamuri de ale Olimpicului, au făcut nişte afaceri cu niscavai instrumente care scuipă foc şi mai ales gloanţe. bun! până aici nimic anormal! un mic abuz de putere, un fleac, urmat de un strâns marcaj de ordin material şi gata, golul la buget!

mesajul din spatele povestirii, morala cum ar fi vorba, este cel interesant: stăpânul cel mare fu trădat de slugile cele mici! ptiu! treabă încurcată! ce le o fi nemulţumit pe ale sale slugi de dădură din casă?

nişte mici abuzuri, se prea poate, ale stăpânirii care afectară buzunarele slugilor, mici tăieri şi amânare ale plăţilor lunare, amânări care încet încet luară drumul unor scurgeri de date oarecum clasificate!

revenim la partea de fizică: Zeus a dat cu tunetul şi cu fulgerul, muritorii s-au mâniat (suntem totuşi o democraţie şi libera exprimare a trăirilor interioare este încă permisă) şi au scăpat cazanul cu prostii, prostii care din aproape în aproape s-au scurs în presă, pe surse!

cum Întâiul machitor a mâniat pe mulţi oameni de prin servicii (adică oameni care merg la serviciu), aşteptăm şi provincia internă, precum şi sursele care poartă lentile de contact azurii!

La mai mare! Se poate!

vorbe mari, de la oameni mici, pentru mitici!

şi o vorbă de duh, preferată de adevăraţii oameni mari: hă! hă! hă!, ca o concluzie la vorba oamenilor mici!
bani să fie, că infrastructura se face că munceşte! sărăcuţa, e neserioasă, trebuie controlată de oamenii mici, trebuie impulsionată! curioasă coincidenţă, impulsionarea se produce numai înainte de alegeri, când mai marii zilei au nevoie de mediatizare!
în rest, rămâne cum am stabilit: facem planuri, bugete, greve, apărem la toc şouri, în emisiuni fără nici o concluzie, ci doar ca să ne vadă lumea ce pricepuţi suntem! n ar fi mai bine să facem şi apoi să ne remarce lumea când beneficiază de rezultatele muncii? poate că da, poate că nu!
şi apropos de infrastructură, cele mai apreciate sunt drumurile care după ce se taie panglica cu oficialităţile de la centru şi din zonă, se transformă, din cenuşereasă în fata cea urâtă a reginei.

dar e bine! avem regi ai asfaltului într-o ţară fără drumuri, avem promovare turistică într-o ţară fără infrastructură şi fără turism, avem un deputat la 70 000 locuitori, un senator la 160 000 locuitori care în vreme de criză decontează chirii de zeci de meleoane, telefoane, deplasări, care au 2 şoferi, unul de noapte şi unul de zi.

avem un guvern care înfiinţează posturi pentru a putea schimba pe cei care nu sunt ai partidului şi care conduc pe unde apucă şi ei, avem agenţii guvernamentale care au strategicul rol de a încălzi cafeaua, avem tot ce ne trebuie, numai că nu ştim să apreciem. Popor nerecunoscător!

Vine distracţia de toamnă! Fiind latini, circul ne este necesar! Pâine găsim! o pomană de la un partid, un ulei de la altul! *ulimea nu e pretenţioasă!

un meşter bun, indiferent de domeniul unde activează, are anumite calităţi, care calităţi îl fac bun. un adevărat meşter bun, indiferent de domeniul unde îl pui să lucreze, va face ceva cu adevărat deosebit.

chiar şi un ţăran de la coasă, dacă e meşter, şi stai de vorbă cu el va şti să ţi comunice nişte adevăruri care în mod sigur te vor pune pe gânduri.

din nefericire, sunt unii falşi profeţi şi falşi meşteşugari. ei îşi suflecă mânecile în faţa camerelor de filmat, dau de 2 ori din coasă şi gata: s-a făcut poza.

este şi cazul ăstuia mic, prins de apele tulburi ale crizei. nefiind matelot de profesie, s a pierdut printre punctele busolei. şi tot matelot nefiind nu cunoaşte una din regulile de bază ale navigaţiei: pe timp de furtună e bine să fii machit. rafalele de vânt, găleţile de apă, mişcările valurilor se simt mai puţin intens cu o sticlă de American John la bord. nu al navei, of course.

venind criza asta ca o furtună, ăsta micu ce făcu? începu să turuie sacadat, cu credinţa fermă că populaţia o să cadă pe spate, vrăjită de tăria convingerilor lui: cum o să scape el ţara de criză, cu cabinetul lui de miniştrii, numai unu şi unu aleşi pe sprânceana cea lăsată de Zeus când mai sus sau când mai jos, funcţie de acord sau, din contră, de antipatie.

buldogii, bordurierii şi alte specii de meseriaşi trecură dintr o dată pe planul secund, iar în faţă răsăriră zânele cele vestite, care de care mai pricepută şi mai aproape de “sufletul” cel jucăuş al lui Zeus.

ce mai luptă, ce mai zbucium: ăsta micu e peste tot, în emisiuni, la sediul de partid, la sediul de campanie, la guvern, la câmp, la coasă, la fructe, la wc-u. peste tot pe unde apare criza el o prinde şi o combate, cu argumente, cu motivaţii, cu cifre, cu disponibilizări, cu sifonări: noi suntem cei care am scos ţara din impas şi săraca ţară mai are puţin şi cade în hău de tot.

imaginea contează: până prin iulie, la noi nu era criză: peste tot se refăceau calcule, se aplicau programe de criză, la noi era lapte şi miere: ba un milion pe un contract, ba un alt milion pe un alt contract, ba un pol pe ici, ba unul pe dincolo, până s a golit sacul!

noi continuăm cu investiţii în infrastructură, în construcţii, în programe sociale. acest “continuăm” implică totuşi un anumit moment care se cheamă start, demaraj, plecare. la noi încă nu s a produs startul, dar continuăm drumul. noi românii suntem prin excelenţă, nu poieţi, ci inventatori: se prea poate ca noi să fi inventat şi principiul de bază al capitalismului de cumetrie: cele mai bune afaceri sunt cele în care statul pierde!

şi totuşi, soluţia anticriză cea mai eficientă şi mai aşteptată rămâne: furând mai puţin, sunt bani mai mulţi!

sifonarul de fonduleţe este acel personaj care dă din mâine, se agită (că d aia e cu sifoane şi apă plină de CO2 nociv), aruncă cu jeturi în stânga şi n dreapta, doar doar nu s or prinde cei mulţi şi proşti de activitatea lui de bază: MANGLITUL. chiar dacă manglitul vine din ţigănescul manglo, aici nu e vorba de ţigani (aka romuluşi), ci doar de ţigăneală. se fură ca la uşa cortului şi se sifonează ca la nuntă: nimic nu merge fără un sifon rece, din partea casei, of course.

pe de altă parte, la bostănărie e şăf un … băiat, deştept şi frumos, demn de cartea recordurilor, nu prin inteligenţă, ci prin asocierile care i s au adus. s a ales de şi printre bostanii pe care acum îi reprezintă cu cinste.

spre deosebire de sifonar, şăfu de la bostănărie bate a încuiat, deşi se zice că ăsta e semn bun, de coacere şi dulceaţă a gustului. în acest caz e vorba doar de plesneală de la prea multă apă-n ochi.

şi unul şi altul fac ce ştiu mai bine: gălăgie. ambii aruncă lacrimogene şi impresionează auditorul cu poveşti ba de mamă, ba de cinste şi onoare. neam de telenovişti.

la situaţion est mui mala. ultimul să stingă lumina peste ţară să se poată sifona în linişte şi bostanii să poată pârâi de prosteală.

el este belisim, zeu pe pământ în faţa căruia muritorii trebuie să se plece cu pioşenie şi în faţa căruia femeile trebuie să se simtă onorate că apar.

se remarcă de la mare distanţă ceasul mare, cât mai ciobănesc care atârnă pe mâna neglije lăsată să se zbată pe lângă fizicul de invidiat.  în continuare privirea este atrasă de tona de gel care plezneşte din freza spaţială a zeului: inteligenţa trebuie admirată în primul şi în primul rând prin forma pe care o ia părul. nu contează că sub scalp este o scăfârlie goală, veşmântul îl face pe om.

cămaşa albă geme de virilitate şi părul ras de pe piept trădează sexualitatea de macho experimentat. pantofii, neapărat sclipicioşi, cu vârful ieşit în prelungire îl ajută pe bovin la direcţionarea prin magazinele pline de femele impresioniste şi cu scoarţa cerebrală asemenea unui patinoar.

maşina este de maxim efect, de preferat un tractor cu cerculeţe, plin de muzică de voie bună care trebuie pusă la dispoziţia norocoşilor din jur.

ochelarul este la locul lui pe nasul gelatului, cât mai mare cu putinţă şi cu firma cât mai la vedere. nu contează că nu filtrează efectele solare, firma trebuie să sară în ochi.

pipiţa lu băiatu este un exemplar de colecţie, pe măsura valorii lui, cât mai proastă şi cât mai blondă (da, se exclud).

ne vedem la shopping, fato!

având de ales între noi şi ei, i am ales pe ei. pe principiul, pe banii mei nu face nimeni mişto de mine. am mers la tri stars, ol inclusiv (se poartă asta).

rezervări cu 3 zile înainte de a pleca, căutat pe net, forumuri, impresii. am ales Albena.

de ce nu am mers în românika? răspunsul este evident, dar voi încerca totuşi să dau 2 3 justificări, pentru românaki înflăcăraţi care încă mai cred că dacă pe banii tăi accepţi să şi bată nişte nesimţiţi joc de tine şi de concediul tău se face că eşti patriot.

am fost anul trecut un week end în Albena, la 4 stele, ce i drept, şi am fost foarte încântat. pe giurgiu ajungi şi la albena şi la vamă + restul, mult mai repede decât dacă foloseşti autostrada lu peşte.

servicii bune spre foarte bune, personal amabil şi gata oricând să te ajute. te simţi cam împărat, ceea ce e bine, cred, mai ales că vrei să te relaxezi. şi cum relaxarea nu se produce doar la nivelul şezutului, ci şi al psihicului, e bine să nu ai impresia de bătaie de joc deasupra capului, că s ar putea să nu se mai numească concediu de odihnă.

la intrarea în ruse, ce i drept, peisagio dezolant, dar, pe parcurs constaţi că se mişcă ceva. şi nu doar pe hârtie şi prin conturi, ci şi pe teren. oamenii lucrează şi asta e vizibil.

un alt aspect de avut în vedere este acela legat de stilul de viaţă. parcă nu sunt aşa stresaţi ca noi, aşa grăbiţi, aşa bădărani. timpul merge mai lent, oamenii nu sunt aşa puşi pe harţă. fapt pe care l am constatat cel mai mult în trafic.

albena este o staţiune mai de pensionari aşa, fără viaţă de noapte, fără acel dâm dâm, cu multă linişte şi multe locuri de joacă pentru copii. asta am vrut, relaxare, linişte, fără prea mult umblat.

în staţiune, la momentul la care am ajuns, cam 40% românaki, care se comportau relativ bine. spre sfârşitul perioadei, când au începu românii să devine majoritari alta a fost starea de spirit: se fuma pe plajă, urmaşii lu Fane Babanu erau cu galagia după ei, mămicile cu gura după urmaşi, şi uite aşa o hărmălaie de toată frumuseţea.

plaja, indiferent cât de murdară era seara, a doua zi mizeria dispărea invariabil. coşuri de gunoi pe plajă, duşuri, condiţii minime să ţi manifeşti civilizaţia.

mâncarea foarte bună. spre deosebire de turcii din kusadasi, care mai găteau mâncăruri româneşti, aici nu există aşa ceva. sau n a existat în perioada când a căzut soarele lor pe pielea mea.

de vizitat neapărat Nessebar (îl recomand ca pe un echivalent al Turciei sau al Greciei) şi Kaliakra (cel mai intrat cap în Marea Neagră din Bulgaria, o minunăţie de peisaj - ceva foarte, foarte frumos).

ca o paranteză mică în 2005, la neptun, am cerut o ciorbă, iar băiatul a înţeles să alimenteze bolul cu lichid direct de la sursă, adică din oala cu ciorbă, fapt dovedit de dâra care îl urmărea.

cârcotaşii vor spune că neptunul nu i mamaia, şi că acolo e apogeul civilizaţiei româneşti, unde condiţiile sunt ca din catalog căzute, iar mamaioţii sunt trataţi ca regii. ei bine, nu ştiu care sunt condiţiile, dar ştiu care i mentalitatea: furaţi fără ruşine că românii sunt patrioţi, şi marea noastră e cea mai neagră.

pentru orice alte detalii şi impresii, send mail at daniel dot milodin arond yahoo punct com

sunt spectatorii ăia de low level (stau acasă şi se uită, unii, mai evoluaţi mai cumpără şi presa). sunt cei de middle level (deonotologii, analiştii, impresarii).

şi, bineînţeles, sunt prestatorii. problema, de altfel una foarte serioasă, este cine câştigă şi cine pierde? sunt cei care se mulţumesc cu spectacolul şi în rest nimic, cei de la mijloc care mai pupă câte ceva, funcţie de pe cine pupă şi pe unde, şi actoraşii. care actoraşi se transformă miraculos după stingerea reflectoarelor în prestidigitatori de carieră.

muritorii se râd funcţie de cine pe cine porceşte (asta e una din caracteristicile nobile ale românaşului, să ia partea cuiva), însă, din păcate, în zi fiecare are aceleaşi condiţii de 2 lei să şi desfăşoare viaţa.

problema cu responsabilitatea se referă cel mai probabil la un alt element decât cel uman, că ăsta nu le prea are cu bunul simţ şi nici cu responsabilitatea, indiferent de care pătură socială o referi. ca să se propage, lumina are nevoie de o fantă mică. noi suntem opaci la asemenea calităţi. avem nevoie de o mână forte care să găurească şi să educe, mână forte care cel puţin până acum e inexistentă.

aşa că reclamele care indeamnă la sentimente nobile n au decât un singur rezultat, să crească preţul la carburanţi când scade barilul de petrol. doar vorbim de bun simţ şi responsabilitate, care e pe bani mulţi.

după 5 ani de nou s a schimbat ceva? acelaşi circ ieftin, aceleaşi acrobaţii de 2 lei, acelaşi rahat în care ne zbatem şi din care sper ca urmaşii urmaşilor mei să iasă, că la mine s a terminat macaroana, nu mai are de unde.

acum 4 ani s a votat sau am votat schimbarea. din nefericire au venit unii la fel, clasa politică este tot o apă şi un pământ, interesul personal înainte de toate, restul poată să moară. 20% participare la vot ar atrage atenţia oricărui om de bun simţ. nu e cazul la noi. dacă şi la alţii absenteismul e la fel, înseamnă că dezinteresul este cauza. faptul că omul nu are pe cine alege, asta nu se pune, pentru că nu contează. noi ne am ales, suntem în frunte, suntem number one, ne batem pe victorie unii cu alţii. noi am câştigat, ba noi, ba noi, ba s a furat, fiecare strigă după posibilităţi, însă nimeni nu vede, sau se face că nu vede, că oamenii nu mai dau doi bani pe politicieni şi pe minciunile lor.

este categoria slugoilor, a celor care merg cu drag să voteze doctrina de doi lei, de parcă vorbele frumoase ar ţine de foame. mai sunt cei care pentru zahăr, ulei, pâine şi chiar telefoane mobile îşi vând votul şi aleg tot nişte hahalere.

din nefericire, votantul român nu are cum să reacţioneze, pentru că un individ cu obrazul gros şi buzunarul larg nu va înţelege niciodată că e timpul să meargă acasă.

avem independenţi, care după ce s au ales sau au fost aleşi nu mai sunt independenţi. asta spune multe despre seriozitatea candidatului şi mai spune multe despre verticalitatea lui. avem “prieteni” care s au înjurat ca la uşa cortului şi care acum merg împreună în Parlamentul European. Avem politicieni care nu s au ales în parlamentul nostru de graşi şi cinstiţi, dar care sunt acum cap de listă pentru PE. adică la noi nu sunt buni, dar acolo aduc schimbarea. avem ziarişti care şi au dat condeiul către unul şi către altul şi care acum s au ales şi ei. sunt iuroparlamentari. avem oameni care nu leagă o boabă de engleză, dar care merg la PE să ne îmbunătăţească nouă viaţa, să fie reprezentanţii noştri, să vorbească pentru noi.

avem o gloată. pe principiul “ne am adunat aici ca proştii”, ei merg acolo ca deştepţii.

interesant este că la noi doar se promite şi se critică, nimeni nu spune ce s a făcut în ultimii patru ani. s a preluat ţara în stare jalnică, vechea guvernare a dus o în pragul prăpastiei, s au cheltuit banii ca la cazinou. nimeni nu arată rezultatele propriei guvernări, toţi se raportează la dezastrele lăsate de ceilalţi.

şi mai nostim este stilul de lucru. oamenii se îmbracă precum ciobanii, mănâncă tot felul de prostii, spun glume de 2 lei, se joacă cu copii în nisip, dau dovadă de maturitate.

asta o dată la patru ani. doar atunci contează plebea, o dată la patru ani îşi aduc mai marii aminte de ăia mulţi şi proşti. sau proşti şi mulţi.

discursul este mereu acelaşi, realizările lipsesc cu desăvârşire, politica zăhărelului încă funcţionează.

până când? este o necunoscută. probabil până când românii vor avea pe cine să aleagă, până când nivelul nostru de civilizaţie va fi puţin mai ridicat şi până când circul nu va mai fi la fel de apreciat.

în general, o modalitate prin care o persoană se remarcă este dată de realizările avute. în politică se pare că realizările contează cel mai puţin. contează, în schimb, cât de mult poţi minţi şi cu câtă lume te poţi pupa fără să te îmbolnăveşti.

fiind o piaţă de consum şi mogulii adulmecând acest potenţial, au apărut şi furnizorii de spectacol. mai bine zis de parodie ieftină şi proastă, atent savurată cu o bere de aceeaşi valoare şi calitate. nu contează ce consumi, atâta vreme cât o faci ca un occidental.

ce mai contează că la ăia fotbalul e un spectacol şi berea e de calitate, noi avem mimi şi umflaţi, analfabeţi şi maimuţei, avem jigodii şi berbeci, dar mai presus de toate, above all cum ar zice licuriciul, avem bizonul român, specie rară pentru care evoluţia s a blocat la stadiul de viţel.

pe stadioane, Darwin ar rămâne impresionat nu de evoluţie, ci de involuţie: oameni transformaţi în giboni, animale care la prima vedere te fac să crezi că ar fi oameni, sunt transformate de comportament şi acţiuni în bipede care nu diferă cu nimic de specia anterioară lor în lanţul evoluţiei.

la alegere, 1, 2, 3 sau 4, informaţia nu diferă cu nimic, moderatorii aduc cele mai proaspete informaţii, conducătorii de cluburi dau cel mai tâmpit spectacol, consumatorul român e la datroei cu telecomanda şi sticla de bere alături.

ele şi ei sunt cei care sparg holurile magazinelor în căutare de promoţii, ieftineală, dar, mai ales, în căutare de afirmare. oamenii vor să fie vizibili şi în acelaşi timp vor să fie admiraţi.

ce poate fi mai frumos decât o plimbare de după amiază, în special de sâmbătă după amiază, prin mall? printre toţi practicanţi de free shopping, spart de bani pe lucruri inutile şi pierdut vreme printre maimuţei.

ea caută afirmare. caută să fie admirată, dorită, caută să şi regăsească jumătatea pierdută, adică pe aia cu card şi pin dă meleoane, fato!

el caută un accesoriu la maşinuţa lui de fiţe, la bemveu cu geamuri negre şi jante de aliaj, o gâscă uşor de cumpărat şi de folosit. uşor, uşor, dar pinu trebuie să fie strong şi greu de spart de donşoara.

locul unde se întâlnesc el şi ea, acel târg de animăluţe de companie, unde el vine cu freza lui futuristă, cu cheia neglijent atârnând din buzunarul pantalonilor, cu ochelarii cât făţăul, unde ea vine ca o porumbiţă, cu mintea pierdută pe holuri, cu toacele de juma de metru, pentru o mai bună afirmare, cu buzele bleojite, cu parul prins în fixativ este la mall.

acolo e mekka.

acolo se practică relaxarea însoţită de masaj pe scaune directoriale în liniştea holului de mall, acolo se pierde vremea fără nici un scop anume, se adună vedetele, acolo ajungi după ore întregi de stat în trafic. Dar, ce poate fi mai frumos decât testul dinaintea victoriei? pentru că, da, o dată ajuns acolo, esti o zeitate, admirată de muritori şi dorită de tot felul de looseri cu mintea în colţuri.

ce poate fi mai de actualitate, mai de dorit decât să vezi toate magazinele pline de ţoale cumpărate din ioropa şi etichetate cu nume de firme? mizilicuri. important este că ai intrat în zara, în bigotti, în cacharel. ce poate fi mai minunat decât să te plimbi pe glam street şi pe fashion street şi să te admire ţăranii când faci shoppingu de la body shop. fuck that!

o haină de firmă se simte într un fel pe un om cu capul pe umeri. pe o ţopârlană se simte în alt fel! alături de un gherţoi ea se simte împlinită. plimbarea prin mall e ca o recunoaştere a succesului!

să fie bine!

peste tot sunt la fel de frustraţi şi frustrarea se manifestă funcţie de statutul social al individului, dar, în final tot frustrare se numeşte.

dacă e bătrân, de ce nu i ai dat locul în autobuz, metrou, tramvai, etc. morala este invariabilă şi se termină la fel “tineretul ăsta nu mai are pic de respect”.

o femeie cu o carieră extraordinară în spate, dobândită pe brânci şi pe sub biroul şefului: totul e o chestiune de respect, să n o atingi nici cu un fulg: câtă nepoliteţe, lipsă de respect şi de apreciere! totul la ea se măsoară în respect, şi respectul se contorizează în câţi pupici poţi să i aplici, la figurat evident, în zonele dorsale ca să se simtă excitată şi să se aibă un orgasm apreciativ cu care, crede ea, poate să suplinească unul real. femeia neapreciată, pusă şi într o poziţie cât de cât importantă este greşeală capitală.

în genere ca să fii şăf trebuie să fii stăpân pe tine şi conştient de valoarea pe care o ai. pe care trebuie s o mai şi ai. dacă n o ai, îţi trebuie cântători care să te ridice în slăvi şi să te pună într o lumină cât mai frumoasă. dacă nu i ai, nasol. dai din papagal în dreapta şi stânga, eşti expert general în toate şi în general plictiseşti pe toată lumea cu ştiinţa ta atoateştiutoare. te bagi peste tot doar ca să ţi faci simţită existenţa.

fiind o ţară unde promovările nu se fac pe competenţe, cred că cel mai frustrat român e ăla făcut şăf într o guvernare şi ajuns simplu muncitor, sau executant cum se numeşte pe la noi, în regimul politic următor. cam nasol, astăzi mare smeker, cu şofer şi maşină de serviciu (cu care trebuie neapărat să mergi la rude la ţară să vadă toţi mucioşii ce te ai ajuns) şi mâine un simplu muritor.

dacă eşti în trafic şi încerci să intri de pe o stradă laterală, neapărat românul care ar trebui să te lase să intri în coadă trebuie să treacă el primul şi tu după el, că el era deja în rând şi nu poţi veni tu să intri în faţa lui.

o veste bună, în final: bmw este pe pierdere. vestea bună este că a scăzut numărul ţopârlanilor cu putere de cumpărare. vestea proastă, orice veste bună are şi o veste proastă, e că a crescut numărul de bmw uri vechi din ţară. nici nu ştii dacă prima veste mai e sau nu bună.

tocmai de aceea îl rog pe specialul / ala care a avut asemenea imaginaţie să mi dea un mail la daniel.milodin@yahoo.com. e prea de impresie combinaţia de la search pentru a nu intra în contact cu fanul / a.

Mulţumesc anticipat!

Doresc să adaug şi următoarele cuvinte, foarte căutate, nu de alta, dar poate îmi creşte ratingul la search:

jocuri, horoscop, referate, gsp, noi2, libertatea, ziare, prosport, gazeta sporturilor, dex.

ce concluzii se pot trage de aici? mai multe. spre exemplu: sunt mulţi microbişti lansaţi pe net, dornici de informaţie proaspătă din campionatul lui peşte. mai ales acum, cu arestările şi dna în acţiune, jiji e la rating maxim, neamu lu becali e plin de lumină şi dă la proşti.

sunt, de asemenea, şi tineri dornici de o relaxare mică, un joculeţ. dacă îl caută doar cu jocuri sunt totuşi mai low level. la ceva mai mare.

apar puternic din urmă elevii silitori care caută ca nebunii materie pentru cerinţele şcolare. noroc cu siteurile de specialitate.

cei singuri se caută, dar paradoxal nu prea se găsesc, judecând după rating.

sunt, deopotrivă şi băieţi deştepţi, şi maimuţei care caută ziare de 2 bani. cei deştepţi probabil că sunt în pauză de cunoaştere şi caută sursa on line.

horoscopul trebuie citit la prima oră pentru a cunoaşte ce ne spune specialistul de serviciu cu privire la calitatea zilei, relaţiilor sociale, averii, norocului şi altele.

ciudat şi anormal, nu apar ebe, trăienei, şi alte animăluţe din acest regn. ce concluzie să tragem? merge bine, merge prost, pipălii rămân la cele casnice, un sport, o iubire, un horoscop. de unde mai înţelegem că sunt unii care deşi se dau cu capul de albul zidurilor pentru a fi pe retină, când se schimbă canalul, se pierde şi imaginea!

la mai multă căutare!

mizăm totul pe tradiţie: porţi tradiţionale la intrarea in consiliul judeţean, cel mai mare ou de Paşte din … lume, lumină direct de la Jerusaleem, ministresă îmbrăcată în ie tradiţională, călare pe bibicletă (străină, doar ghidonul e românesc), totul pentru votantul român, totul pentru a l menţine în starea de îndobitocire semiactivă, gata oricând să preia controlul.

în plus, banii au venit din cheta organizată de mai marii locali, câte o mie de aici, câte două de dincolo, din salarii de bugetari cu simţ de răspundere.

mocăniţa care se plimbă prin centrul oraşului, cu infrastructura distrusă pentru a face loc şinelor de lemn este un alt exemplu de idei creţe venite din fundul unui creier plat. dar, nimic nu este prea mult pentru a aduce aminte votantului român condiţia lui de bază: o prelungire inutilă a ştampilei de vot.

“Fericiti cei care aduc Lumina Sfântă de la Jerusaleem cu avionul, căci cei ca ei vor stăpâni cerurile”.

săracul Fane Babanu, cum a obţinut el marile lui victorii fără a avea în faţa ochilor lumina călăuzitoare, purtată în Lampa lui David. cum nu a avut şi el o Cessna 560 Citation Encore care să l poarte pe meleagurile sfinte? unde ar fi ajuns, dacă ar fi avut toată sclipirea asta de geniu a conducătorilor noştri iubiţi? în negura istoriei, uitat printre specificaţii de genul “aşa nu!”

cum s au bătut românii să se lumineze de la mai marii locului, să primească flacăra speranţei de la aceşti mesii de 2 lei, cum au reînviat ei turismul, prin vizite la greci şi la bulgari, cum au stat ei cuminţi la cozile aferente autostrăzile spaţiale din ţărişoara noastră dragă, o minune, nu alta. la aşa conducători luminaţi, aşa patrioţi de nădejde!

ne tragem mai puţin din daci şi mai mult din romani (mai exact din resturile aduse de aceştia pe meleagurile noastre), ne reprezintă pâinea şi circul, ne simţim în largul nostru când suntem prostiţi pe faţă.

atât ştie el să facă: să mănânce şi să bea. o sărbătoare trebuie neapărat petrecută cu neamuri şi prieteni. şi tot neapărat trebuie făcute excese cât cuprinde. să simtă omul că a fost Paştele, Crăciunul, Anul Nou sau ce mai e pe acolo.

ştirile sunt edificatoare: cozi kilometrice, produse expirate, proşti grămadă. în condiţiile astea, cum trebuie să fie comerciantul? băiat finuţ, să şi respecte clientul, să facă o promoţie ceva acolo, o reducere? în condiţiile în care grobianul e călare pe rafturi şi sparge tot: bonuri, pensie, alocaţie, salariu?

dacă vede patronu de super, hyper, ultra market că românul n are nici un fel de mândrie, de prestanţă, de ce să facă reducere? oricum, el vinde! coada e imensă şi căruciorul plin.

educaţia e plecată din românia! sau apare doar în zilele de sâmbăta, o dată cu orele de sport din şcoli!

nu suntem respectaţi, pentru că nici nu cerem să fim! ne complacem în turme de consumatori, de idioţi cretinizaţi, a căror ultimă dorinţă este să se îndoape, să urle, să bea. asta e modul nostru de a ne simţi bine. de unde o plimbare în parc, o ieşire la un muzeu, la o expoziţie? astea nu intră în arealul nostru de cultură!

nu există spirit, intelect! doar un instinct de supravieţuire, necizelat, grosier, care apare ca ultimă manifestare a dorinţei de a marca anumite momente din viaţă cu excese de orice fel, astfel încât la o adunare frăţească să putem spune: mai ţii minte când … (eventual ne am îmbătat şi am mâncat ca porcii).

mai e cale lungă până când firmele şi, în general, comercianţii vor trata România cu acelaşi respect cu care tratează ţările civilizate, în care dacă preţul e mare, nu cumperi. aştepţi sezonul de reduceri.

cumpărând clientul plăteşte furnizorii, plăteşte angajaţii, obţine profitul hypermarketului. dacă nu cumpără, se rupe lanţul.

în România, mâncarea are o pondere destul de mare în costul vieţii. asta arată pe de o parte, preţul mare al hranei, şi pe de altă parte, până unde este gata cumpărătorul să meargă cu această categorie de cheltuieli. cu cât limita este mai ridicată, cu atât profitul este mai mare, şi cu atât clientul renunţă la mai multe, pentru a petrece cu pretenarii.

să le luăm pe rând: iarna e mai frig, deci trebuie haine mai groase, mai multă căldurică în case, întreţinere mai mare.

vara e mai cald, e coadă la ştrand, coadă pe drumul spre mare, via autostrada cu ochii în soare. la ştiri apar perechile, de fete şi băeţi şi nu numai. apar tinerele domnişoare cu sutienul uitat neglijent pe nisip. încet, încet se mişcă societatea. dacă nu preia civilizaţia, măcar scăpările altora. ce poate fi mai cuul decât să te bronzezi universal şi egal pe toată suprafaţa corpului. mai contează cine sau ce e pe lângă tine. în plus, faci impresie puternică şi tare.

conform unor studii derulate pe câteva decenii, s a ajuns la concluzia că vara  apar cele mai de succes hituri şi se lansează cei mai mulţi artişti, care sunt uitaţi cel mai repede.

reţeta e universală: o donşoară cu voce de sintetizator şi fizic de “divă”, un plăvan care să apese pe butoane, multe onomatopee, multă mişcare, funduleţe, provocare, vocală, nu de altfel şi gata, succesuri garantate.

foarte importantă este locaţia unde se lansează hitul. este nevoie de audienţă elevată, recte, piţipoance, georgei, mult gel, frizuri futuriste, haine mulate, care să scoată în evidenţă creierul lucrat al posesorului, lănţuce de metale preţioase, poşete de firmă (fake urile sunt iescluse din start) ţinute în poziţie virilă de artiste, şi dacă e posibil, vreun gâgă de valoare, cunoscut pentru aspiraţiile lui în materie artistică.

e vremea hiturilor. să se lanseze. să ne bucure. să ne lase cu gura căscată şi cu urechile rănite.

să fie vară!

s a pornit un tunet, urmat de un fulger, sau invers, funcţie de cel care aleargă mai repede (prietenii ştiu ei ce ştiu) şi a nceput să cadă câte un cap. unu ici, altul dincolo, şi uite aşa în fiecare gară din ţară e rost de discuţii: legea e egală pentru toţi. Ai vazut? Gigi nu mai e free! e la puşcărie. după care urmează invariabil: SĂRACU.

din cătun în cătun,  din oraş în oraş, aşa au ajuns la capitală oameni simpli, dar însetaţi de dreptate. odata ajunşi au cuvântat: FREE GIGI!

până aici toate bune şi frumoase: oamenii au ajuns, s au aşezat în faţa tribunalului (să pună presiune pe umerii justiţiei, să o încline pe partea corectă), şi au tras banere şi au decretat Gigi must be FREE!

de ce FREE? de ce nu eliberat? de ce nu afară din închisoare? de ce FREE?

înţelege Gigi străineza şi discipolii lui sunt educaţi şi meditaţi în limbi de circulaţie universală (spun universală pentru că am vazut în fimele astea SF, când se întâlnesc alienii cu pământenii toţi vorbesc limba asta cu FREE. cred că de la Gigi li se trage)? având în vedere media de vârstă a grăunţelor din tava donşoarei cu talere, singura explicaţie este că jiji doreşte mondializarea problemelor justiţiei din România, şi pentru asta pregăteşte un plan minuţios, în limba engleză.

şi cum totul e bine când se termină cu bine, rămâne cum am stabilit, Gigi şi a invitat prietenii din fotbal şi nu numai să petreacă sărbătorile de Paşte la el!

cum aşa dintr o dată, noi cei care am stat ca un zid în calea năvălitorilor, să fim acum talpa europii?

intră în scenă actorul principal: banu. îl ştiţi, are diverse denumiri: fonduri, finanţări, fmi, şi altele.da, când n ai alt vinovat, ăsta răspunde prezent la toate.

ce e mai important să produci, sau să consumi? depinde de poziţia pe care eşti. dacă eşti ţară producătoare, e bine să ai unde să ţi duci marfa. dacă eşti consumator, e bine să ai ce mânca. şi mai important e să ai cu ce cumpăra ce mănânci, dar ăsta e un alt aspect, care foarte rar este avut în vedere.

producătorul te evaluează, îţi află posibilităţile, gradul de corupţie, nivelul până la care eşti gata să te vinzi. în genere e draguţ: îţi dă şi marfă, îţi dă şi bani să o cumperi. îi dai tu înapoi când poţi.

dacă, Doamne fereşte e criză de lichidităţi şi n are românăul de unde să plătească banii luaţi pentru plasme, lcd uri, biimăre, cerculeţe şi alte produse care i cresc încrederea în valoarea mea, valoarea mea, nu i nici asta o problemă: vine fmi ul, bagă nişte tranşe de bănuţi, să aibă georgelu de unde să dea înapoi banu la băncile alea mari. care bănci, când aveau profit de meleoane de purcoi, l au împărţit cu statul român.

motivaţia oficială este aceea că, prin acest împrumut, se preîntâmpină o criză de lichidităţi, când o să apară. dacă o să apară.

în fapt, e acelaşi mecanism prin care ăla mic şi prost plăteşte dijmă lu ăla mare şi tare. pe vremuri se mai numea şi tribut. măcar atunci totul se derula la vedere, se negocia şi se plătea. acum se numeşte ajutor, şi e un fel de cămătăreală acceptată că asta e: ciocu mic şi joc de glezne.

şi de ce ne o vrea ieuropa asta aşa mai prostuţi? de ce să ridici căpuţul bălai şi să pui nişte întrebări indiscrete, când mai bine poţi fi extraordinar de prins cu număratul banilor necesari supravieţuirii, cu împărţeala lor, cu planificarea?

nu e mai bine să fii o piaţă de desfacere pentru un producător extern? pentru ce ne trebuie nouă industrie, când putem cumpăra de la alţii? minunat lucru cum o industrie care duduia în urmă cu puţină vreme, este acum neputincioasă în faţa crizei?

acel “noi muncim şi nu gândim” a devenit acum noi plătim şi tot cerşim, un fel de sclavagism modern în care indiferent câţi bani primeşti, întotdeauna vei avea mai mult de dat, adică eşti forever dator.

speranţa că, o dată cu intrarea in lumea civilizată, cel puţin pe hârtie, aceasta va trasa o serie de politici care vor avea ca şi efect, nu neapărat imediat, evoluţia se dovedeşte deşartă: ieuropa ne vrea şi proşti, şi vânduţi.

în genere vorbind, reforma asta face bine. iei ceva care nu merge, îl analizezi, descoperi cauzele care îl ţin în loc şi le înlături. uneori a face reformă presupune şi a face lucruri nu neapărat aprobate de majoritatea celor implicaţi în procesul de reformă. dar, a reforma, de principiu, defineşte o transformare a unei stări care conduce spre o versiune îmbunătăţită a vechii stări.

asta în teorie.

o teorie aplicată, după ureche, se regăseşte în scumpa noastră ţară. aici reforma înseamnă, în principal, distrugere. tot ce merge, tot ce funcţionează, trebuie reformat şi pus pe butuci. mecanismele care stau în spatele acestei reforme reinventate de capele ţuguiate care ne conduc, ţin de situaţia aparte din românika, de contextul global, de situaţii excepţionale şi de, hai să recunoaştem, unele mici interese personale.

să presupunem că tocmai ai pus mâna, în urma aplicării algoritmului de împărţeală a hălcilor, pe un minister. fiind în românia, ăia care au avut înainte ministerul în mod normal şi firesc şi au pus oamenii de curte, denumiţi şi curtezani. am glumit, curteni, deşi dacă extrapolăm şi considerăm că românia este o fecioară, mai masochistă din fire, căreia îi plac abuzurile, în mod repetat, merge şi curtezani. la noi merge totul. ca în bancul ală cu capitaliştii (sau comuniştii, depinde de optică): comunismul a împins ţara până în marginea prăpastiei, capitalismul o va duce şi mai departe.

dar, să revenim. ai câştigat ministerul. ai oameni pregătiţi, cu experienţă, gata să ajute la propăşirea ţării şi a poporului. doar n o să i ţii pe margine, să vezi cum nişte nespecialişti conduc ţara spre marginea prăpastiei. pentru românia, şi au dat mâinile, pentru noi, pentru ţară şi acum să nu poată face nimic. nu, aşa ceva nu se poate.

şi atunci, ce e de făcut? REFORMĂ. iată cuvântul magic. transpus prin diverse altele: restructurare, reorganizare, reorientare, re, re, re şi alţi de re. toţi aceşti re îţi permit să tai în carne vie în numele unui nobil ideal: poporul român. căci totul, dar absolut totul se face pentru ţară, pentru tine, române.

trecem peste amănunte legate de licitaţii trucate, încredinţări directe, şi alte forme de materializare a intereselor în forma lor cea mai brută: banii. astea sunt secundare. în primul rând contezi tu, române.

ce te doare pe tine că din birurile pe care le plăteşti nu se întoarce nimic care să ţi îmbunătăţească viaţa? peste 4 sau 5 ani mai apar câteva promisiuni, se mai fac câteva asfaltări, se mai taie o panglică şi se uită tot. rămân doar imaginile astea suprascrise, pentru că aşa e memoria alegătorului, selectivă. reţine doar faptele apropiate de momentul când pune ştampila pe numele unui viitor partener de dialog al românilor. şi în general alea, ultimele impresii, sunt umflate cu un kg de zahăr, un litru de ulei, o ceapă degerată, un km de autostradă, nimicuri din astea care în general trec prin burtică. ce mai contează principiile când stomacul e gol?

ce mai contează că ţara cade, dacă un nene promite că el va face totul? nu trebuie să i dăm şi lui o şansă pentru a face ceva pentru ţara asta? pentru că dacă nu i dăm, nu tot noi vom fi vinovaţi? nedându i lui o şansă, nu ne condamnăm pe noi? şi în plus, vorbeşte frumos la televizor. şi râde. deci, e bine!

ca orice românaş care se respectă, trebuia să merg şi în Scoţia, măcar aşa de fantezii, să vadă şi ochio meu cele câte se eczistează pe acolo.

am plecat cu trenul din staţia King’s Cross. plecarea la ora trecută pe bilet, bilet ridicat dintr un automat, după ce în prealabil fusese plătit on line.

în tren surprize peste surprize: toate scaunele rezervate aveau un bilet desupra care spunea clar că pe acel scaun o să stea cineva care a rezervat deja locul. bineînţeles că nici un neica nimeni fără rezervare nu le a ocupat. bilete se pot cumpăra şi din tren, nu cunosc dacă trebuie plătită vreo suprataxă.

călătorii beneficiază de wireless moka, vine tanti cu haleu şi dacă ţi e foame, scoţi dinero şi te hrăneşte. se merge cu viteze foarte mari. am văzut Marea Nordului şi micuţele fiorduri. cred că în nordul Scoţiei sunt unele mai mari şi mai speectaculoase. pentru mine sunt bune şi astea. impresionante sunt casele scoţienilor: aliniate perfect, în nişte culori senzaţionale, combinate cu veşnica lor verdeaţa, este ceva care merită văzut.

trenul ajunge în staţie cu o precizie de ceas elveţian: 11.05 scrie pe belet, fix la această ora intră în staţion.

Scoţia este puţin diferită de Londra, se vede că au trecut englejii pe acolo, dar se mai vede şi că nu au reuşit să şi lase amprenta în totalitae: aceeaşi precizie englezească, dar parcă oamenii sunt puţin altfel, mai calzi, mai umanizaţi. spre deosebire de Londra, în Edinburgh mai apare ceva mizerie pe străzi. nu multă, dar cât să facă diferenţa.

la fel ca şi englezii ştiu să şi vândă marfa, începând cu vestitele castele şi terminând cu vestitele distilerii, care sunt în număr de peste 750 în toată ţara.

Oraşul e mult mai mic decât Londra, dar parcă mult mai şic. am stat într un apartament de vis, aflat în centrul oraşului. o senzaţie.

o diferenţa vizibilă este dată şi de McDonalds: la englezi McDonalds ul este pentru săraci: indieni, imigranţi, turişti; la scoţieni e ca la noi: petrecere cu toată familia, de la mic la mare şi de la tinerel la bătrân.

de vizitat este foarte mult şi aici. recomand închirierea unei maşini şi plecarea la plimbare prin toată Scoţia, în special în perioada de vară, când toată natura e verde. Scoţia are peste 75% din suprafaţă acoperită cu păduri, fapt care se simte din plin. exceptând unu - două oraşe (Edinburgh, Glasgow) unde este concentrată majoritatea populaţiei, în rest pustiu.

am luat o excursie pâna la Loch Ness, să vedem monstruleţul. conform ghidului nostru, acest monstru trebuie să fie neapărat o femeie: nu apare niciodată când ai nevoie de ea şi nu poţi pune nici o bază în ea. el ştie mai bine, nouă nu ne rămâne decît să îl credem pe cuvânt.

sunt foarte mândri de strămoşii lor, toţi acei Mac sau Mc care au făcut istoria. sunt foarte mândri de filmul BraveHeart în care joacă cunoscutul actor Mel MacGibson. Am luat o cărţulie cu toate clanurile lor pentru documentare.

sunt meşteri în whisky şi în unt. au foarte multe sortimente din ambele. probabil că se asortează.

pe întregul ţinut vezi foarte multe oi. tot ghidul a povestit că la un moment dat s a început o depopulare pe motiv că nobilii ajunseseră la concluzia că e mai eficient să crească mai multe oi, pe o suprafaţă mai mare, decât să ţină oameni care să muncească pământul.

sunt foarte multe domenii regale care probabil pot fi vizitate şi au foarte multe mâncăruri creaţie proprie, majoritatea având la bază cartofii prăjiţi (scoţienii au cea mai mare mortalitate cauzată de bolile de inimă, pentru că mănâncă foarte mult prăjit în unt).

nu se zăresc locuri întinse (câmpii este deja prea mult de cerut). peste tot doar dealuri şi peste toate dealurile doar oiţe (Jiji sunt mai tari ca tine!).

Loch Ness este o imensitate de lac. Loch la scoţieni este o denumire special folosită pentru a caracteriza aceste ochiuri de apă. este ceva mai mic decât lake ul utilizat de englezi şi are o formă aparte. trebuie mers acolo pentru a sesiza diferenţa. este pour les connaisseurs.

din scoţia ne am întors cu avionul. 1 oră de plimbăreală, nici nu se ridică bine că începe operaţiunile de aterizare.

peste tot pe unde am mers am întâlnit aceleaşi trăsături: respect pentru vizitatori şi o prezentare cât mai atractivă a obiectivului, iar la sfârşit shopping and gifts.

numai în românika, la aterizare toată lumea a deschis telefoanele: am ajuns vino să mă iei.

numai la noi rămân străinii blocaţi că la toaletă poate intra o singură persoană, restul aşteptând la coadă.

numai la noi bagajele sunt aruncate de angajaţi luaţi la momentul aterizării să facă şi ei o faptă bună şi să şi merite banii, pentru că, nu i aşa, la noi toţi ne pricepem la toate!

numai la noi e România!

da! poate că suntem săraci, dar suntem conduşi sau istoria ne a supus de prea multe ori încât ne am obişnuit să fim călcaţi în picioare: înainte de turci, maghiari, romani, acum de smekeraşi: principiul a rămas acelaşi: capul ce se pleacă, sabia nu l taie.

poate că, într un moment al evoluţiei ne vom merita ţara şi vom şti să o apreciem la adevărata ei valoare!

noi suntem conduşi de nişte complexaţi care se ridică pe vârfete la poza de grup. o fi bine? o fi rău? că suntem conduşi de ei, mă refer.

ridicatul ăsta pe vârfete e natural în anumite condiţii. dacă eşti la meci, sau la concert. fiind ultimul ai tendinţa să ţi ridici nivelul de inteligenţă câţiva centimetri mai sus, să vază şi ochio tău. dar, ca un efect de bulgăre, la fel se ridică şi ăla din faţa ta şi ăla din faţa lui, până la primul, care nu se mai ridică, el fiind primul.

deci, în acest caz, primul stă pe poziţii fireşti. deci, nu e bine să se ridice, el fiind primul.

dar, dacă eşti primul şi totuşi, insişti să te ridici, ce însemnă asta, că vrei să fii în faţa ta? sau cum? că eşti nemulţumit de tine?

există un complex al omului pitic? sau mai scund?

poate că nu e rău să te ridici, dacă te pozează de la mijloc în sus? sau chiar de la genunchi, când eşti la pescuit.

dar, dacă eşti primul şi faci o poză de grup, în care îţi apare tot fizicul şarmant şi, totuşi, simţi nevoia să te ridici pe vârfete, ştiind totuşi că vei fi pozat pe de a întregul, atunci ai un complex şi un defect, adică eşti mic şi prost!

qed.

extinzând la ce a spus nenea de mai sus, suntem toţi nişte mici şi nişte proşti? conduşi de nişte complexaţi şi frustraţi, aleşi de către noi, alţi complexaţi şi alţi frustraţi? suntem noi neam de chelioşi ce privim încrucişat aşa cum se reflectă lumânarea pe cornee şi care hăhăim ca nişte fini cunoscători a tot ce miscă şi stă?

trăim pentru mop şi pentru andrele? suntem nişte ghoşti rideri ascunşi în haine de maimuţei imitanţi şi drăgălaşi? suntem nişte sugative care adorăm orice concentraţie mai mare decât minimul de 7% din berea neagră?

suntem nişte tineri complexaţi, incapabili să legăm două fraze coerente, când descleştăm gura, care săraca ştiind ce păsărici vor ieşi insistă să stea închisă, dornici de afirmare fără a avea nici un fundament personal, ci doar meritul că tata e ăla de sus?

studiu de caz

să purcedem:

ajunşi la Londra, încă de la de la aeroport m a suprins cât spaţiu verde au oamenii ăştia: peste tot pomi, iarbă, plante, o nebunie.

din aeroport am luat national express ul. e 10 pounds de persoană şi merge până în centru, la victoria. face cam mult: o ora şi 40 minute. mai e unul, care face mai puţin, 75 minute (nu îmi amintesc acum denumirea, mă documentez şi revin). dacă iei bilet dus-întors e mai ieftin. aici se face reducere la orice şi în general se fac reduceri foarte mari dacă rezervi pe internet.

când intri în imensul mecanism care se numeşte londra, realizezi în ce rahat ne zbatem noi: autostrăzi peste autostrăzi, în oraş casele sunt aliniate, înălţimea lor e uniformă, dispunerea e identică (vezi că aici nu a fost nici un lis, trăienel, murgenel sau adrienel să gândească prin circumvoluţiunile contului bancar). nu sunt blocuri de astea comuniste ca la noi, oamenii stau la case, iar acolo unde apar blocuri, acestea nu depăşesc patru etaje. în faţa caselor e o nebunie de verdeaţă, peste tot sunt copaci, culorile sunt vii, nu apare griul ăsta depresiv de la noi.

în oraş pentru transport am folosit metroul şi autobuzul. am luat un abonament, se numeşte oyster, pe 7 zile, cost: 30 lire de persoană. cam mult, dar…

nu există aglomeraţie. asta într un oraş de 11 milioane de locuitori şi nu mai vorbesc câte alte milioane de rătăciţi în scop turistic. metrourile şi autobuzele vin la interval de 2 minute. peste tot există afişaje care te informează după cât timp vine următorul mijloc de transport. înăuntru eşti avertizat audio şi prin afişaje ce staţie urmează şi pe ce rută eşti. să vrei şi nu ai cum să te pierzi. la metrou au mers până acolo încât bările de susţinere sunt vopsite în culorile magistralei pe care călătoreşti. sunt undeva la 12 magistrale funcţionale plus cele care sunt în construcţie, parţial funcţionale. în metrou şi autobuz barele nu sunt pline de jeg, ca la noi la românika. mâna nu devine lipicioasă după ce te ţii de bară.

la suprafaţă, deşi foarte mare, aglomeraţia este acceptabilă. autobuzele şi taxiurile au culoar separat, pe care nu circulă alte vehicule, iar în zonele centrale se plăteşte o suprataxă de tranzit, destul de mare cred, aşa că, nu prea circulă oamenii cu maşina personală.

nu există complexul foarte des întâlnit la noi, cum că dacă eşti un pic mai aranjat nu trebuie să te confunzi cu plebea: oameni la costum, îmbrăcaţi foarte elegant circulă cu mijloacele de transport în comun fără nici o jenă.

nu am observat poliţisti care să dirijeze traficul, peste tot există camere de supraveghere, ai greşit ai plătit, nimeni nu comentează. poliţiştii sunt la obiective turistice, la puncte de interes public.

nu se claxonează în trafic, nu se ascultă muzică la un volum care să deranjeze pe cel de lângă tine, nu există chiştoace aruncate pe stradă, nu există gunoaie, nu există ţigănismul ăsta de la noi, lenea asta de a merge un metru mai încolo să ţi arunci jegul. şi asta pentru că acolo legea se aplică: ai greşit, ai plătit. nu există târguială, discuţii despre calitatea legii, aşa cum e, se aplică. m a frapat o replică a şoferului autocarului cu care am mers la Loch Ness: vă rog să vă puneţi centura, asta este legea.

mâncarea este destul de scumpă la ei, comparativ cu salariile noastre, McDonald a fost cel mai bun prieten al nostru. de cumpărat există mici magazine ţinute de negri sau indieni care au preţuri acceptabile la toate cele necesare.

obiectivele sunt foarte multe şi foarte mari: trebuie rezervate cel puţin două ore de obiectiv. o să fac o înşiruire celor vizitate de noi, fără prea multe comentarii: muzeul de artă, muzeul de ştiinţă, London Eye - o imensitate de roată de unde vezi Londra de la înălţime, Tower of London, Monument, Westminster Abbey, Big Ben, Palatul Parlamentului (pentru vizită în interior trebuie rezervare, nu rezervaţie, pe net ), St Paul’s Cathedral, Buckingham Palace cu schimbatul gărzii, Trafalgar Square, Picadilly Circus, Oxford Street (aici sunt magazine cu suveniruri şi ţoale la preţuri bune), grădina zoologică, Greenwich, 10 Downing Street, London Bridge, Tower Bridge, Bridge of the Century.

apar şi atracţiile locale: Madame Tussaud - de nota 20, recomand neapărat. pe lângă figurile de ceară, unele mai reuşite, altele mai nu, este inclusă o călătorie istorică în care este prezentată Londra de la începuturi până în prezent. stai într o imitaţie de london cab şi te plimbi. în plus este şi o parte mai scary, în care apar diferite ipostaze ce ţin de modalităţi de tortură de a lungul timpului (apare şi Dracula), iar la sfârşitul ei intri în contact direct cu oameni machiaţi care imită personajele scary. înainte de a intra pe acest culoar am fost întrebaţi dacă avem probleme cu corasonul, treaba fiind destul de serioasă.

pe aceeaşi filieră am mers la london dungeons: o plimbare prin istorie: apar jack spintecătorul, incendiul de la 1666, bărbierul ăla nebun care se ocupa cu tăiatul gâtului şi multe alte mici istorioare. maxima atracţie, pentru mine, a fost la sfârşit când ne au băgat pe toţi într-o imitaţie de închisoare, ne au aşezat pe scaune, ne au ridicat la circa 5 metri, acolo era un fel de juriu care ne a citit sentinţa, s a stins lumina şi deodată ai simţit că de duci în hău.

fiecare obiectiv are punctul de shopping and gifts, destul de interesante şi destul de variate. de asemenea, la dungeons şi madame taussaud îţi fac poze când ai morcovelul şi la sfârşit marci banu şi rămâi cu dovada.

toate muzeele sunt free.

o atracţie specială a Londrei sunt parcurile: imense, foarte îngrijite, foarte curate. găseşti aici tot felul de flori şi plante (în unul am numărat 170 specii de trandafiri, de fapt au numărat ei, eu doar m am uitat la ultimul număr). în parc poţi închiria un şezlong, te întinzi la soricel şi admiri peisajul, te poţi juca diferite jocuri cu personajele care te însoţesc. spre deosebire de noi, la ei poţi călca pe iarbă.

next part, călătoria în Scotland.

pentru alte detalii şi informaţii, la about apare un mail pe care nu l citesc niciodată, folosiţi l cu încredere!

sursa: largul web, cu atenţionare de la R!