pe principiul am fi extraordinari dacă n am fi de rahat, partidele din opoziţie se pregătesc să dea o lovitură greu digerabilă actualei puteri.

şi cum se pregătesc marii luptători, ce se remarcă doar prin absenţe maxime şi prin şampania magnum băută la începutul singurei nopţi de preşedinte a Mihaelei, dragostea mea, să înfrunte pe Zeus şi pe creaţiile lui, miniZeus, triada BVB şi outsideriţa prestatoare de lucrări durabile, Nuţi, spaima brandului de ţară?
Simplu: construind guvernul din umbră.

ca ţară ne remarcăm prin câteva trăsături speciale, una dintre ele fiind aceea că avem darul de a nu respecta nimic.
pentru a construi pistele de biciclete şi a i împiedica pe conducătorii auto să nu şi parcheze autoturismele în mijlocul pistelor a fost nevoie ca acestea să fie îngrădite cu stâlpi, de metal sau de plastic, după buget.

ca să nu mai traversăm aiurea, primăriile au fost nevoite să marcheze suprafeţe impresionante de străzi cu indicatoare care să spună că trecere e la doi metri mai încolo.
bineînţeles că primăria nu dă doi bani pe prostul de contribuabil (a spus o şi întâiul chirurg al ţării), dar dă mai mulţi bani firmelor partenere de campanii electorale şi de parandărături, şi în contextul nesimţirii caracteristice a românilor, aceste măsuri au picat perfect.

a noastră este ţara despre care un fost ministru al transporturilor a declarat sus şi tare că nu are nevoie de autostrăzi. pe principiul proprietatea privată e un moft, autostrăzile se pare că sunt un hatâr.

tot noi suntem cei care ne lăudăm cu 10 km de autostradă pe an, fapt de altfel uşor de explicat, având în vedere înălţimea premierului care taie panglici la inaugurări. nu se ia în discuţie faptul că premierul ajunge la panglică cu elicopterul, neexistând canal de comunicaţie între bucăţica de hai uei şi un drum adiacent.

ce poate fi mai greu: să construieşti mai puţini km de autostradă sau să i creşti înălţimea lui boc pentru a fi în concordanţă cu un număr mai mare de astfaltări. răspunsul se vede la tot pasul: mai puţin astfalt, boc intrând uşor uşor la apă.

tot noi suntem cei care eram ocoliţi de criză şi care luam împrumutul de la fmi ca o centură, de siguranţă, nu de castitate. dar, paradoxal, tot noi suntem cei care am fost minţiţi de guvernanţi chiar şi când criza lovea ca o furtună corabia bătrânului cârmaci!

românia este dream landu care a trimis la parlamentul european un nebun, un cioban şi o semianalfabetă să ne reprezinte cu mândrie şi cu patriotism!

şi atunci, ne mai miră că opoziţia construieşte guvernul din umbră?
ce face acest guvern? ventilează guvernul din soare? are rol de bau bau? guvernează doar pe întuneric, ca Mihalea, mon amour?

land of choice, carpathian garden sunt fantezii erotice ale unor neîmpliniţi!
românia este o comedie, o parodie, este o distracţie soră cu nebunia! aici te simţi împlinit în toată gama de sentimente: de la nebunie, la disperare, de la ură la nepăsare, de la râs la plâns!
România este unică şi unicitatea nu i este dată de frumuseţea geografică, îi este dată de fauna politică şi de fauna ce trăieşte şi se înmulţeşte pe aceste meleaguri!

ce se va întâmpla cu guvernul din umbră când va ieşi la lumină? va avea oare probleme cu vederea?

Deunăzi, un mare ministru a declarat cu o siguranţă vecină cu lipsa bunului simţ că ar putea trăi în ţara lui dragă cu doar 1500 de leişori lunar, având consoarta şomeră şi un copil în facultate.
Admirabilă dorinţa de a trăi în România, exceptând faptul că hollydayurile le petrece în străinătate, amănunt de altfel neesenţial.

În completarea acestei declaraţii, marele ministru cu nume de lăutar (doar o curiozitate personală domnule ministru, când tăticul a trecut numele viitorului salvator al României pe hârtia de la primărie era sub influenţa băuturilor dătătoare de roşeaţă în obraz sau a fost o scăpare a funcţionarului, anticipând că pe vremea guvernării dumneavoastră vor fi mai apreciaţi chelnerii şi tinichigii decât cei cu oareşice carte) arată că la ţară acum se trăieşte destul de bine.

Atunci, domnule Adriean, umblaţi cu ocaua mică? Sau mare, după cum bate vântul.
Dacă se trăieşte bine la ţară domnule Adriean, de ce nu aţi rămas dumneavoastră în comuna natală, Crevenicu, din Teleormanul scump şi drag, să ne scutiţi pe noi, *ulimea de prezenţa dumneavoastră de lăutar nepoftit la masa noastră? De ce nu aţi rămas dumneavoastră la căruţa familiei, trasă de doi cai slabi şi biciuiţi, că doar trebuiau să scoată profit din cultivatul şi comercializatul roşiilor familiei Videanu, şi acum folosiţi un a seiz dat de guvern din banii alegătorilor?

De ce soţia dumneavoastră, Marghioala, nu trage de genţi de rafie şi îşi cară cosmeticalele în poşete de jde mii de euro?

De ce Nuţi, partenera dumneavoastră de guvern nu a rămas să consume doar cârnaţi de Pleşcoi, şi a venit la Bucureşti, să consume de capitală?

De ce marele Boc, atât de complexat încât se ridică pe vârfuri pentru a fi văzut, a simţit nevoia să plece de la Răchitele pentru a veni la oraş şi a se face mare doctor în drept constituţional? Atât de doctor e încât majoritatea ordonanţelor emise sunt declarate neconstituţinale. Nu-i era mai bine la coasă, unde pare că se pricepe, şi la spart ouă cu capul?

Dacă tot iubiţi ţara, domnule prim agricultor de Teleorman, de ce nu mergeţi pe litoralul românesc în vacanţă? Ştim că în felul acesta nu s-ar mai întreba chelnerii de pe Coasta de Azur dacă anul acesta mai vine la ei ţiganul ăla de sparge seminţe şi joacă table pe plajă.

Nimeni nu cere, domnule ministru, de pomană de la stat. Statul este cel care, prin aleşii săi trebuie să vegheze la bunăstarea alegătorilor. Unul ca dumneavoastră, pus pe căpătuit din banii statului, nu prea are cum să înţeleagă conceptul. Pentru el, mare afacerist cu marmura şi cu bogăţiile ţării, prezintă un mic dacă nu chiar inexistent interes ce se întâmplă cu cei care l-au ales să conducă. Dimpotrivă, pomană dumneavoastră primiţi, astfel nu-mi explic cum cresc bordurile în Bucureşti mai ceva decât ciupercile după ploaie.

Când camarila politică va înţelege că este aleasă de popor să guverneze şi să aibă grijă de bunăstarea acestuia şi nu pentru a se îmbogăţi şi mai ales când poporul va înţelege să-i tragă la răspundere pe cei lacomi şi puşi pe prăduială atunci, domnule ministru, nu vom mai avea câte un lăutar gata să cânte pe la televiziuni că viaţa la ţară e frumoasă şi bogată şi ce mare drămuitor ar fi el dacă nu ar avea milioane în conturi!

mă încearcă un sentiment de fericire totală când văd farul ţării noastre cum îndreaptă fanta de lumină către răul cel mare al ţării: profesorii.

din cauza, şi nu datorită lor, ţara este în cădere liberă, poate şi din cauza gravitaţiei, dar asta este o altă discuţie. most likely, e destul de greu să fii şăf de bostănărie, denumirea ştiinţifică a grădinii, şi să ai o copilă semianalfabetă. nu că te ar stresa problema foarte tare, tu având de felul tău un bostan mai tare, fără aplecare către lucruri fine, doritor de dixstracţie cu muritorii, dar poate îţi mai bate câte unul şi altul partea dorsală: măi bostane, dacă n ai fost able să educi o piţi, cum te consideri în stare să veghezi asupra unui popor?

ca orice teorie, şi aceasta s a demonstrat pas cu pas, ţara mergând din mai bine în foarte bine. s a pornit de la “Să trăiţi bine!” şi s a ajuns la “Mai trăiţi? Bineee!”.

una peste alta, vodă a identificat corect problema. sărac fiind şi neposedând dinero de meditaţii, asta mică fiind mai şturlubatică şi neplăcându i defel cartea (având în vedere modelul suprem din viaţa ei care citeşte levantul de 2 mandate, în speranţa că poate i se mai permite încă unul să termine odată), rezultatul a fost previzibil: a ajuns eurodeputat! înainte de eurodeputăţie a fost angajată ca economist la o firmă care, pur întâmplător, avea contracte cu primăria condusă, culmea, chiar de tăticu!

coincidenţia omoară neştiinţa şi dă o şansă şi celui mai slab pregătit! paradoxal, cel bine pregătit n are nici o şansă în faţa unei asemenea derulări de oştiri!
una peste alta, deşi EBA a făcut mai mult sport decât română,tăticu n a lăsat o la greu şi a trimis o peste hotare, să se facă de râs, semn clar că valoarea succesului este cu atât mai mare, cu cât auditoriul e mai elevat!

aşa că, stimaţi profesori şi profesoare nu vă împacientaţi, încă nu aţi atins potenţialul de top! aşteptaţi o pe ebica să participe activ la evaluarea românicii pe linia de învăţământ şi abia atunci pregătiţi definiţia succesurilor!

cum stătea Zuus în grădină, privind atent la castraveţi cun se coc, îl lovi un gând fatal: domnule românia asta e ţara mea, a fost dintotdeauna şi va fi pentru totdeauna.

fiind fulgerat de un asemenea gând fatal, uită că are în ureche un beţişor cules din grădină, beţişor pe care usualy Zuus îl foloseşte să şi cureţe urechea. în ultima vreme are şi probleme de auz, nu doar de privit strâmb.

în mod normal, Nuţica îi punea vată pe ambele capete ale beţişorului, ştiindu l mai geoană de fel, dar de data asta Zuus s a răstit puţin la ea, că prea dă n preţul frunzelor de ţară, aşa că a pus vată doar la un capăt al beţişorului, iar pe celălalt l a ascuţit.

urmarea: aici pe pământ au început televiziunile mogulilor să vuiască: ba că grădinarul e pe moarte, ba că s a ofilit cultura. cine să mai înţeleagă ceva?

stând Zuus pe marginea unei brazde proaspăt trasă, îşi zise în şuviţa încă netunsă: e bine! dacă mai au de unde comenta, le mai pot lua!

şi l chemă la el pe piticul cel plin de energie, zis printre prieteni şi piticul Duracell, care între noi fie vorba merge pe energie de la băeţii deştepţi, şi i esplică cum trebuie salvată ţara: cu mari şi mari reduceri de la proştii care au pus ştampila pe kior şi cu noi şi noi contracte pentru băeţii care l au sponsorizat pe ciuruilă în campein!

morala zilei olimpice: nu te încrede în chiori când hăhăiesc şi în cocoşi când brănduiesc!

o grădină este numai bună: mai pui o legumă, un porumb, o ceva din care să faci un bol alimentar la momentul rodului. of course, fiecare grădină cu specificul ei! judecând după diversitatea de animale din grădina carpatică se trage o singură concluzie: grădina noastră s a oprit din evoluat, ba chiar a luat o îndărăt, cum ar zice un bucureştean din Oltenia.
Lenuţa face ce face şi cade cu fundu n baltă! de curând s a lansat brendu de ţară: grădina carpatică! reuşită idee ce reflectă exemplar starea naţiunii: drumurile arată ca o fundătură numai bună să rupi oiştea în ele, casele nesimţiţilor nu sunt aşa mari cum par (la televizor), sunt chiar mai mici, criza refuză să plece, s a îndrăgostit de grădina noastră şi s ar mai odihni şi ea aici la noi, că e de stat, la alţii e de muncă şi nu prea i place, zeus se pregătea să dea cu un fulger, dar într un moment de neatenţie răutăciosul Nuş i a vârât un băţ în urechea stângă că n aia dreaptă stă demult, micuţul premier luptă într o transpiraţie continuă să scoată ţara la liman, dar de fiecare dată îl prinde refluxul şi l trage înapoi!
pe surse se dezvăluie în premieră ultima preocupare a lui Zuus: dacă vine coana Leanţa în fruntea guvernului, plecând de la premisa că primul ministru (minuscul în acest caz) se mai numeşte şi premier, cum se va numi prim ministra? Premiera?
în altă ordine de idei, Bote şi a lansat propriul parfum, care evident, câtă lipsă de reacţie, se numeşte, previzibil, Botezatu, fapt care le cam pune în încurcătură pe fete, pe principiul, cu cine te ai dat fato? cu botezatu, parfumu botezatu!
încheiem, cum altfel decât fulminant, cu o zicere bătrânească, adaptată: nu contează cât e de mare grădina, important este câţi îi sar gardul!

Base catre Boc in campania electorala, trecand pe langa un sat in zona Clujului :
- Boc ia sa te vad daca faci rost de bautura
- Lejer domn prejedinte…
Peste o ora vine Boc fara nimic
- Si bautura, intreaba Base ?
- Sunt saraci, amariti nu au nimic si postasu nu a mai trecut pe aici de juma de an,
- Ehhhhhhh zice Base, tineret tineret, hai cu mine.
Ajung ei la prima casa
-Sa traiesti Tata (zice Base) catre un mos
-Sa traiti
-Venim din parte puterii sa schimbam situatia in tara , vad ca ai casa veche si mica ?
-Vai ce veche este si mica si se darima (mosu)
-Noteaza Boc, casa noua + 1 hectar pamint din partea puterii… sa inteleg ca si baba e batrina si nu mai e cum a fost ?
-Vai asa este e batrina, cicalitoare ma si bate
-Noteaza Boc, sotie noua din partea puterii.
Mosu plin de bucurie si recunostinta ii invita in casa pune pe masa de mancare o sticla de vin una de tuica.
Au stat, au baut s-au distrat si la plecare se intoarce Base catre mos:
-tata, pai sa inteleg ca si p**a o ai batrina si nefunctionala ?
-Vai dragilor (lacrimand) spune mosul si asta e adevarat
-Noteaza Boc o P**A din partea puterii!!!

specialiştii englezi au făcut o cercetare recentă, bazată pe ultimele ieşiri ale premierului b.o.c. în viaţa publică.

treaba e relativ simplă: ca să fii prim ministru nu trebuie să ştii economice, drepturi sau alte câteva inepţii de oameni refulaţi, ci trebuie doar să fii mic, cu capacitate redusă, să ai o bună utilizare a instrumentelor agricole, chestie care de altfel se dobândeşte prin practică îndelungată, nu trebuie chinuit neuronul neîmblânzit, şi să ai noroc ca Domnul să dea cu ploaie şi Zuus să dea cu tine în fruntea guvernului de o dată, de două ori, de trei ori şi uneori de patru ori.

cercetătorii şi au pus mintea la contribuţie, cealaltă minte, nu aia care dă cu coasa, şi au construit şi o sală gimnastică pe măsura Marelui Boc. sala e eficient structurată, astfel încât să asigure rotaţia activităţilor: se începe cu un joc de coasă, uşor de încălzire, punându-se accentul pe mişcarea de du te vino a coasei (similar cu modalitatea de a arunca un guvern la coş şi reabilitarea acestuia de către demiurg). se continuă cu o plimbare prin şanţul plin cu apă şi noroi, apa trebuind neapărat să fie proaspătă, de viitură. aici premierul poate varia cu un şut în marginea şanţului pentru a simula o cedare de dig. în acest moment, micuţul deja extenuat primeşte o găleată cu apă în partea de sus a ochelarilor. se încearcă o aruncare de jos în sus pentru a crea o senzaţie de înălţime pentru premier. de sus în jos ar fi jenant.

pregătirea continuă cu o lopată şi câtiva saci de nisip. se recomandă persoanelor de înălţime mică spre foarte mică să încerce doar umplerea nu şi căratul sacilor.

cercetătorii au garantat că după ce se repetă această serie draconică de exerciţii se asigură supravieţuirea temerarului pe timp de ploi excesive. pentru creşterea autenticităţii, se recomandă implementarea unei noi dimensiuni, materializată prin aruncarea cu ouă şi roşii de import, pentru a nu jigni onorantul obraz al temerarului.

la sfârşit ZUUS se va pronunţa cu privire la calităţile de supravieţuitor ale competitorului, folosind o limbă nouă, ţaţisma, deprinsă în timp real de la aia mică, EBA, un exemplu de eşec didactic (între timp profesoara de româna s a sinucis după interviul ebei din piaţa de flori, ăla cu succesuri şi eşece).

programul se încheie cu Zuus exprimându-şi satisfacţia pentru înaltul profesionalism al actualului guvern, şi transmiţănd mulţumescuri membrilor acestuia pentru dăruire şi pentru noul brand de ţară, lansat printre apele crescute: România ză island of ciois, ce urmăreşte creşterea numărului de români care vor merge la mare, prin aducerea apelor la poarta lor, lansarea de noi provocări precum raftingul pe uliţă şi bineînţeles, adrenalina de potop, cea care te ţine cu sufletul la gură şi nu te lasă să dormi, ştiind că un cm de apă înseamnă ca locuința ta să fie beneficiara teoremei vaselor comunicante.

câteodată, ca să parafrazăm cântecul, de amor, cântat de un consiler frumos, numai bun să arunce pe spate contribuabila română.

ce i mână pe masculii feroce, stăpâni pe situaţie, dornici de testosteron, să mai arunce în eter câte o dovadă a apartenenţei la umila rasă a doamnelor? ce motive meschine, purtătoare de dobânzi şi de incredibilitate nasc asemenea situaţii?

ce l face pe Întâiul Lăcrimar al ţării să mai arunce câte o picătură de apă în lumea undelor?

fie că un soldat se întoarce doar fizic în ţară, sau că roboţelul se retrage conştiincios din cursa pentru preşedinte al acestei banana contry, uischiul cu 3 cuburi de gheaţă, cât să plutească dă naştere la câteva şuviţe H2O de duioasă amintire a unor momente belisime, în contrast cu cele nasoale, ce l fac pe zeu să şi arate latura umană.

e binecunoscut că suntem o naţie de telenovişti şi de manelari, astfel spus suntem sensibili, la o întreaga paletă de percepţii: de la durere la fericire, de la frumos la urât, de la nepăsare la durere n zonele mai indărătnice ale fiinţei sau trupului. şi atunci, prezidentul, un artist prin definiţei, atinge o coardă sensibilă, aceea a plânsului fără rost şi fără motiv, care, aparent are priză la gospodinele de la ora 5, 6, 7, depinde pe ce post te uiţi, şi la gospodarii cu lemn în cap, sau pe spate, sau pe unde îl prinde leuca în momentul în care pleacă spre el.

ca naţie, ne place să ne plângem, să încărcăm pe alţii cu prostiile noastre de 2 lei, suntem foarte puţin dornici să identificăm soluţii şi nu să aprofundăm problema, ne place ca lumea să ne cânte n strună şi să ne aprecieze problemele, şi mai puţin realizările, fie că acestea nu eczistă, fie că trebuie să fie obiectul invidiei, mai mult, şi al aprecierii, mai puţin.

un lider care plânge, care joacă minoritarele, care cântă, care şi bate consoarta, este într un fel parte din naţie, e popular, are priză la mase, acestea îl simt aproape, îi acordă toată simpatia lor, şi culmea, la momentul oportun, îl lovesc în cap, nu cu lemnul, ci cu ştampila. astfel, toată lumea este fericită, ei, că un om special, de al lor, cu bune şi rele îi reprezintă, el, că are puterea absolută, că taie în stânga şi în dreapta după bunul plac. foarte puţini indivizi rămân oameni atunci când gustă din plăcerea puterii. unii se prefac fată mare până îşi ating punctul, nu g, şi apoi îşi pierd masca de mironosiţa printre desuurile profesioniste.

un poet român, într o poezie, paradoxal scrisă de el, glăsuieşte astfel:
Căci plânsu-i de nebuni scornit
Şi de femei!
o fi de bine, o fi de rău, astrele stau să cadă!

titlul sună ameninţător, un fel de transformare a ţării în paşalîc (adaptat, că la origine e turcesc). din fericire, sau nefericire, problema n are nici o legătură cu vreo campanie de cotropire executată de greci, ci doar cu un tembelism local, de a arăta capra moartă a vecinului, ca să se sperie buffalou românesc.

indiferent cum ne culcăm seara şi cum ne trezim dimineaţa, grecii sunt departe rău de noi. turiştii îi cotropesc în cohorte, că dacă o mică parte din ele ar tranzita rezervaţia naturală numită România, Nuţi ar avea instantaneu o inversare a concentraţiei de estrogen comparativ cu cea de cortizon, mai ceva ca atunci când pune mâna pe chelia norocoasă.

infrastructura lor chiar există. o vezi, o simţi, o alergi. autostrazile nu se construiesc cu linguriţa, ca într un stat de liliputani, sau condus de un liliputan.

nivelul lor de dezvoltare este la o valoare pe care noi, românakii nu putem decât să o invidiem sau să o criticăm, pe sistemul că i au ajutat americanii şi că au totuşi, la momentul la care noi încercăm să ne salvăm, capra moartă în coteţ (sau scroafa, depinde de etnie).

cu alte cuvinte, la ei s a stins lumina, la noi mai luceşte o chelie aprinsă în întunericul crizei.

dacă la noi bugetarii pun umărul la salvarea economiei, mămicile strâng rândurile pe principiul solidarităţii, pamperşii devin un produs de lux, pensiile sunt reduse la nivel micro să nu se mai simtă micuţul complexat în faţa lor, la ei s a pornit răscoala.

matelotul ţării, Zuus de la TreiCoceni a pregătit soluţia salvatoare: bancnota de ZERO lei (grei), având imprimată figura prolifică a luceafărului, iar ca semn distinctiv, în locul pensulei lui Grigorescu (de pe bancnota de 10 lei, sursa de inspiraţie), o ancoră, simbol al stabilităţii, legăturii cu solidul, când nu e lichid cu patru cuburi cât să plutească şi al originii nobile a machitorului.

plecând de la premisa că în medie la noi toate sunt mari (salarii, pensii, alocaţii) dăm în premieră naţională o lege a statisticianului conform căreia daca stai cu capul in foc si cu picioarele in frigider, in medie NU te simti bine!

(un învăţat spunea ca preferă să aibă lângă el 9 oameni de nota 10 şi el să fie de nota 2, decât ca el să fie de nota 10 şi să aibă lângă el 9 oameni de nota 2).

se pare că totuşi, nu toată lumea suferă de criză sau din cauza ei. spre exemplu televiziunile sunt la maximum, ca manelele urlate într o maşină de coclit cu lănţăuri atârnând agresiv. se perindă prin ecran tot felul de nulităţi ce şi expun neştiinţa, analiştii lui Papură ce şi dau cu părerea ca şi cum criza ar fi o telenovelă pe acasă tv şi toc şoul ar fi un film prost cu o distribuţie ieftină, făcută la plesneală cu tot felul de rupţi în coate, gata să rânjească pentru un minut de celebritate.

discuţia se extinde şi în curtea românului, fiecare simţindu se dator să şi dea cu părerea. din păcate asta este tot ce va face. dacă grecii, vecinii de mai sus, au manifestat cu scântei, ţaţa şi cu nenea se mulţumesc cu o şezătoare gălăgioasă şi cu o înjurătură aruncată la fel de provocator ca scârţâitul manelarului printre sunete de salam şi orgii de copii minune.

avem o ţară. cum procedăm?

suntem români sută la sută (cu o bilă albă şi una neagră). crescuţi pe principiul după faptă şi răsplată. ne materializăm acţiunile în funcţie de factorii din jur, fără a implica în nici un fel propria persoană. facem ce face lumea, zicem ce zicem lumea, suntem atenţi la modul cum ne percepe lumea.

mitul caprei e prezent în viaţa noastră de la naştere şi până la ultima treaptă: Georgel are o biciclă mai mare ca a mea, telefonul lu Miţu e mai smeker ca al meu, tanti Sanda cumpără rochii de la cocoşatu, mare firmă de ţoale, şi, în final, Georgel are pensie nesimţit de mare. ce mai contează că Georgel s a dat peste cap toată viaţa, a muncit ca înecatu, importantă e pensia şi mai mult decât atât, important este că e mai mare.

nodul în papură, coroborat cu strugurii care sunt acrii vin să întărească povestea cu capra. important este cine este sub noi, nu cine este deasupra. întotdeauna, fără nici un fel de excepţie, raportarea se face de sus în jos, şi nu invers. poţi fi mai slab ca 99 de inşi, dacă este unul mai slab ca tine E BINE.

dacă vecinu face un palat, un drum până la stele, dar din nefericire pentru el, ceva nu merge aşa cum trebuie, oau, ce jale, ce suspine. ai văzut dragă (îi zice lu nevastă-sa), ce porcărie şi la vecinu ăsta, nimic nu i iese cum trebuie. de ce se mai apucă de ceva dacă nu e în stare să ducă la bun sfârşit. (şi inevitabilu) dacă eu mă apucam de aşa ceva, fii sigur că ieşeam cu strada din galaxie, aterizau marţienii pe ea, făceam rahatu praf.

deşi nu e demonstrat ştiinţific (poporul român încă nu a fost cercetat) frustarea se transmite ereditar. partea proastă este că noi acumulăm de secole. o vedem pe stradă: maşini cât toată banda de mers, putere pe ele cât cuprinde, telefoane de fiţze, calculatoare, monitoare, ţoale, ţigări, prostie la maxim.

experiment: de curiozitate verificaţi pe site urile de profil care telefoane se caută pe internet în românika. răspuns: cele mai scumpe! să moară pretenii de ciudă ce sculă mi am tras.

frustraţii cei mai adevăraţi se regăsesc la volanul maşinilor putere. pentru ei frustrarea are un nume: BMW (from ingliş bring more women). dacă e cupeu, tras în pele, cu eşapament dublu, jante (genţi pentru meseriaş) de aliaj, pe talon mic, e de impresie maximă. cade femela în freză lângă ea, orgasm instant, maimuţoi satisfăcut. culoarea coclitului a devenit albul: loveşte la okio, atrage privirile, este în contrast puternic cu negrul geamurilor. ardeeeeeeeeee!

deunăzi pe nu ştiu care portal de ştiri s a anunţat că zeus (a se citi zus) are probleme de sănătate. replicile au fost pe măsură: să moară chioru, să moară şi blonda, să moară piticu, să moară toţi! capra a devenit acum obiect public, nemaiexistând nici un fel de diferenţiere între om şi funcţie, între familie şi organizaţie.

lipsa unei educaţii elementare îşi arată din ce în ce mai mult colţii şi spiritul de turmă al românului aduce mai aproape de realitate un coşmar pe care naţiile civilizate l au lăsat în urmă long time ago: animalul brut, nestrunit, impulsiv, şi care răspunde doar la frică, la umilinţă!

se spune că tinerii n au educaţie, că au frustrări, că fac rahatul praf ….

în această categorie intră accidentele auto, scandalurile stradale, grupurile gălăgioase din troleu, şi alte câteva asemenea manifestări care te pun pe gânduri şi te fac să te întrebi cu voce tare, sau glas, după caz: România, încotro?

avalanşa de informaţie năvălită după 89 ne a cam luat pe nepregătite şi se pare că orice etapă arsă fără a fi parcursă, se lasă cu urmări (nu se pune cele în care se ajunge ministru, prim ministru, prezident fără nici o legătură cu competenţele, ci doar cu confidenţele). tinerelul s a lovit direct cu capu în televiziune, tehnologie, mâncare la discreţie, maşini puternice, şi având structura pretabilă, a căzut din lac în puţ: de la lipsuri la excese, de la dictatură la libertism extrem, de la nimic la şi mai nimic.

scăpat din jugul comunist, tinerelul a uitat că mai există reguli, că societate trebuie condusă pe baza unor norme de bună relaţionare şi a făcut ce ştie el mai bine: haos, în capul lui şi în capul altora.

toată această stare, din nefericire, s a moştenit şi s a amplificat.

bătrânei cei simpatici, tinerii de altădată, apar la orizont cu fiecare sărbătoare religioasă (se pretind a fi buni creştini, uitând însă poveţele elementare), când cozile kilometrice explodează şi dau naştere la victime şi la situaţii de un penibil grotesc. grija că rămâne fără apa prea sfântă sau dorinţa de a ocoli coada, de nu respecta această formă minimală de orânduire generează scene de groază: oameni care se calcă în picioare, care urlă, care se înjură.

cine este atunci victima şi cine este călăul: tânărul care a preluat comportamentul animalic al predecesorul, dar l a adaptat la vremurile lui, sau bătrânul care a transmis mai departe gena turmei, instinctul animalic, fără a conştientiza că prima victimă este chiar el?

răspunsul la tv, în intervalul orar 16 - 19, porneşte cu ştirile violente, la un pahar de tărie şi continuă cu manelizarea prostiei, în forma cea mai pură, la televiziuni ce se consideră cu pretenţii!

PS: mă bucur în fiecare dimineaţă de plăcerea călătoriei cu metroul (transpiraţie, înghesuială, mirosuri de oameni proaspăt ridicaţi din pat, uneori şi de mâncători de ceapă) şi am avut ocazia să constat că aceste aşa zise tabloide încep să dezvolte un portret robot al cititorului consacrat: ea, pieptănată cu moţ sau gen monica columbeanu, cu unghii tunate, lungi, uneori false, pantaloni stil sac, neapărat blondă, bling bling pe ea, telefon neapărat touch screen, cu maneaua susurând în urechea vecinilor; el perciuni tăiaţi în colţuri, freză spaţială, în toate direcţiile, ochelaru cu marca vizibilă pentru tot călătoru, în stil bondar de munte, încălţări neapărat albe, giacă cu înscrisuri argintii, cu un bădăran ataşat, să facă impresie, cureaua setată cât mai larg, ceas cât pentru amândouă mâinele şi un picior, and telefonu de valoare (tot touch screen să poată bizonu avea acces la informaţie printr o simplă atingere).

viitorul sună bine, trecutul se vede prost!

problemă eczistenţială: să ai un bugatti şi să n ai drumuri sau să ai drumuri, dar să n ai un tătic stăpân al asfaltului?

răspunsul este relativ simplu, şi e tipic ţărişoarei noastre: să ai bugatti, să ai un tătic rege al asfaltului, să n ai drumuri şi să te numeşti colecţionar de maşini!

acesta este idealul!

conform ultimelor calcule, având în vedere că s a construit câte o linguriţă de asfalt pe an, se preconizează că urmaşii urmaşilor noştri vor avea drumuri bune, pe care se circulă la acest nivel în ţările civilizate. bineînţeles că în perioada respectivă, ţările civilizate vor coloniza alte planete, vor descoperi autostrăzile suspendate şi vor reinventa apa caldă, dar, ce ne pasă nouă, atâta vreme cât avem baroni în epoca modernă şi construim drumuri ca Manole biserici!

soluţia: Ana trebuie identificată şi zidită din nou, de această dată sub bitumul fierbinte de la Drumuri, Autostrăzi şi Podeţe suspendate.

vine Paştele! cum e şi normal, românul, ca tot omul, vrea un concediu că de, a obosit de atâta frecat de mentă şi simte nevoia să se relaxeze! (pentru cei care nu ştiu, îi informăm în premieră pe Blogul Poporului (similar cu Televiziunea Poporului la care vin ciobani cu impresii de conducători) că eczistă Asociaţia Românilor pentru Frecat Menta. deviza ei: frecatul mentei - filozofie de viata practicata pentru prima data in Romania si utilizata in prezent de milioane de persoane din toata lumea (fiind exportată ca un bun naţional a trebuit identificată o traducere cât de cât conformă cu stasul tradiţional. E voila: mint rubbing). pentru mai multe date vezi pretenu lu Marean, Goagle).

să revenim la relaxat. relaxatul are o definiţie aparte pentru români: dacă se produce în interiorul graniţelor, vine la pachet cu grătarul (grătarul este versiunea modernă a mioriţei: îl însoţeşte pe meltean peste tot şi l avertizează când s a golit maţu), berea la pet (minim 2 litri) (o altă paranteză: nowadays berea la pet a devenit recompensă: ajuţi/salvezi/ce mai faci cu cineva, te răsplăteşte cu o bere la pet. dacă e la 2.5 litri, e super răsplată) şi muzica de atmosferă aka manelos.

dacă se petrece afară, vine la all inclusive (un cuvânt care pentru zimbru român nu înseamnă condiţii şi relaxare, ci doar mâncare cât cuprinde).

despre în afară este vorba. paradoxal, deşi e criză, statisticile oficiale dau ca şi cifre circa 15.000 de carpatini care o zbughesc de Paşte la vecinu nostru bulgar, care culmea, îşi deschide hotelurile special pentru români.

în astă vreme, la noi nu se înghesuie nimeni, semn clar, că oricât ar fi de lovit, atunci când e lovit şi la burtică, românu face urât şi o taie peste hotare. manageri de top din turismul constănţean au oferit o esplicaţie: domnule la bulgari au investit nemţălăi şi, deci (nelipsitul deci), şi condiţiile sunt ca pentru nemţălăi. s a omis, intenţionat (dacă este posibil) să se esplice de ce la noi preţurile sunt ca pentru milionari în euro şi condiţiile ca pentru cerşetorii de la gara de nord care sunt fericiţi că au unde să pună capu şi că primesc o pâine, pro bono.

revenind la prima chestiune cu baronu asfaltului, nu se poate face nici o corelaţie între asfalt şi turism pentru că, dacă ai un preşedinte marinar, turismul se face 75% cu avionul, adică e în aer când fac turiştii cu okio la plecarea către alte ţări. restul de 25% nu se face la noi.

eczistă neşte vremuri tulburi astea pe care le trăim! instituţiile statului îşi fac datoria (într o direcţie cel puţin, că de aia mă omoară goagle ăsta cu reclamă la cei trei trandafiri că sunt pro micuţul titulescu)!

nu trece zi de senzaţie să nu apară vreo stenogramă rătăcită între dna (nu doamna, ci DNA, spaima hoţilor şi a politicienilor; da, ştiu, e o oroare aici, cele două categorii identificându-se şi completându-se reciproc) şi senat! minunate şi încurcate sunt căile justiţie. un lucru e cert: toate drumurile trec prin presă!
săracu domnu Voicu, cu faţa aia a lui de nevinovat, fu prins de interceptări promiţând neşte chestii cam nelalocul lor! dar, vorba unui mare învăţat care cântă ca găina la luna între 23 şi 24 la microfonu lu felics, ză cat (a cânta = A emite cu vocea sau cu un instrument un şir de sunete muzicale care se rânduiesc într-o melodie, într-un acord etc, deci a emite, nu a face altceva), dacă nu s a întâmplat niika nu mai contează. nu se pune. ceea ce nu s a întâmplat e ca şi cum n ar fi şi nu s ar fi încercat. ia să încerce cineva să i dea lu cântătoru cu ceva în cap; dacă moare puşcărie, pentru ăla, dacă nu sincere felicitări, masa şi dansu pe ecran să ne vază lumea ce cap mare şi tare avem; că, de, tentativă nu se eczistă, vorba lu bătrânu, de la cuba, ăla cu conturile deblocate, depinuite, de felix, ză cheat!

avem o problemă! nenea Voicu, ăla cu faţă de minoritar elaborat fu recomandat de amicu goagăl (minoritar cert) pentru şefia (ce bine sună ŞEFIA, noi românii ne naştem cu cultul şefiei în sânge, ori eşti şef, ori te faci punte pentru şăfu) ministerului de interne, tocmai ăla care acum îl anchetează pe el. nasolică treabă. sunt acolo băgate nişte nume de referinţă (adjuncţi, şefi de direcţii şi alţi greuceni cu brand lung şi gros) că rămâi crăcănat şi naturelmont îţi pui ca tâmpitu întrebarea: ăia sunt acolo să prindă hoţi sau să se facă hoţi?

dar, staţi fără nici o grijă, filozofia ne scoate şi de data asta din zona braun: care este filozofia unui mare şăf? cineva acolo, în spate? cineva? nimeni? mă scuzaţi, nu mi am dat seama că şefii nu mi citesc blogu!

filozofia unui mare şef (este doar un joc de scenă, şi mai ales de imaginaţie): DACĂ NU MĂ SUNĂ NIMENI, ÎNSEAMNĂ CĂ … (să sune trompetele, ni se dezvăluie adevărul absolut), înseamnă că NU MUNCIŢI, BĂ, SCLAVILOR!

o aşteptăm pe dna (nu doamna, cealaltă) să ne arate mai multe din secretele ei, profesionale, să le spunem aşa, şi să ne bucure şi mai mult auzul şi mai ales văzul, cu descoperiri de senzaţie, probate chiar şi doar în stadiul de nefinalizare (tentativă pentru găina lui felics, ză cat)!

în ultima vreme, since românakii şi au descoperit apetitul pentru a critica nesimţirea existentă la nivelul întregii ţării, naţionalizată, carevasăzică, apărură o grămadă de apeluri către ceva sau cineva, în încercarea de a sensibiliza bizonu cu privire la direcţia greşită în care se duce ză cantri.

well, lăudabile iniţiative, but, la un anumit nivel lipseşte nişte cojones, care, teoretic vorbind şi discutând ar trebui să materializeze într un fel palpabil şi concret frustrările şi acumulările existente.

este stilul românesc de luptă, prin invocarea strategiei învârtita în jurul deştelui. la o adică, aşteptările sunt prea mari. în ţara în care, din surse oficiale, 99% din locuitori agreează sub o formă sau alta ză maneaua, unde alocaţiile se doresc a se da în funcţie de bogăţia copilului (de parcă săracu la naştere a şi primit dividendu de la firma lu tăticu şi trece în altă categorie de venituri), în care avem bugatti de 1.4 meleoane de iuroi, dar nu avem drumuri pentru el, ne aşteptăm ca această atingere suavă de condei să aibă efect? think again, twice even!

adică, în 20 de ani, km noştri de hai uei tind vertiginos a fi egalaţi de ăia construiţi pe vremea lu Bătrânu, în care centura Bucharestului a rămas la nivel de speranţă neconcretizată (ca şi bellisimul de Adrian Mutu care atenţie ştire de efect şi în exclusivitate are avion pe post de taxi), în care se câştigă campanii electorale invocând autostrăzi suspendate, în care liderului unui very important partid of politics is from rrrrom etnia şi care vorbeşte corect gramaticeşte prin siluirea în modul cel mai crunt cu putinţă a limbii noastre ca o comoară avem speranţe de genul că o campanie publică îi va face pe our beloved politiciens să şi tragă un sepuku în mijlocul camerelor reunite pentru a fi sacrificiul total?

OMG! how stupid of you!

sunt bune şi mişcările de impresie, dar sunt de aşteptat materializări la nivelul unor mişcări efective ale purtătorilor de opinii care să şi facă public, prin viu grai dezgustul ce i încearcă. aceasta este adevărata provocare a campaniilor de carton, construite pentru a camufla zbaterea în rahatul cotidian!

un plus negativ (pe principiul creşterii negative a economiei care mai deunăzi DUDUIA, adică făcea zgomote de virilitate, nu ca clanul duduienilor, zgomote de impresariat artistic prin intermedierea de călătorii în străinătate, recte în ţara condusă de regele Olandei care nu e blondu de la cotroceni, pentru gagici care să culeagă măsline) este dat şi de calitatea promotorilor, vezi cazul reality tv (e trustul ală deţinut de cel mai cunoscut maseuz de întreţinere şi tonifiere, care finalizează doar la ceas de noapte; prin finalizare rog a se înţelege în mod clar şi fără nici o conotaţie erotică finalizarea carierei de stupid people) care tot promovează non valori ca chiriac bogdănel, mare doritor de contracte cu rumanian administration.

avem di tăti, pentru tăţi! circ să fie, că români sunt mulţi!

dar, să nu lăsăm disperarea, frustrările, grijile să cuprindă autenticul spirit românesc, spiritul ză land of choice!

suntem printre puţinii privilegiaţi, dacă nu chiar singurii, care asistăm la naşterea unui nou curent (n au importanţă categoria, calitatea, implicaţiile), numit în toată splendoarea lui BĂSESCIANISMUL!

discuţii libere, îndemn la dialog, temă pentru acasă! data viitoare: extemporal!

Zuus a zis: să fie lumină! şi a fost lumină.

şi cum stătea el Zuus aşa, privind razant şi a dat seama că se plictiseşte.

şi a mai zis Zuus: să fie muritori! şi au venit muritorii. şi le a mai dat Zuus şi de altele, unele de care aveau nevoie, unele de care n aveau nevoie.

le a dat o pe Zâna Bună, călare pe cai, pierdută pe pârtie.

le a dat pe piticul cel rău, cu coasa într-o mână şi cu egalitatea în cealaltă.

le a dat rechinu de adâncuri, gata să sară pe comision, din orice ar ieşi el.

şi, bineînţeles, le a dat fluturul de aur al politicii bătrâneşti, să scrie cu litere de oi pe dealurile ţării, să nu se piardă Zuus când vine călare pe tunete.

şi jucându-se Zuus cu cosiţele Ilenei Cosânzeana şi a amintit ce uitase: să fie egalitate. şi l a chemat pe piticu mic şi rău: piticule, fă i pe toţi egali! şi atunci piticu chemă de urgenţă armia cea mare: buldogi, rechini, zâne şi alte arătări: să facem o lege, să i egalăm pe toţi!

dar piticule, se auzi o fărâmă de conştiinţă, comunismul a trecut!

silence, Zuus a spus: să fie egalitate!

şi a venit legea: în faţa lui Zeus, toţi muritorii se nasc egali, şi săraci (de preferat)! şi piticul se întrecu pe el, puse legea pe o tavă de aur în faţa lui Zuus şi adăugă, de la sine putere: mărite Zuus, vrei să moară toţi la aceeaşi vârstă? am putea adăuga şi asta!

ca orice muritori care se respectă mai mult decât trebuie, românakii noştri sunt oameni perfecţionişti, cărora le place ca, dacă nu fac ceva, măcar să nu facă bine.

tot ceea ce ar trebui să se facă, se analizează în cele mai mici detalii, pe diverse paliere de decizie, rezultatul fiind acelaşi, nu se face nimic. de ce să ne complicăm viaţa, când e mai bine să stăm.

e ceva de făcut? facem ce se poate, eventual nimic, dar măcar încercăm să vedem cum se face. cum zicea un mare învăţat, oamenii mari văd destinaţia, oamenii mici se împiedică pe drum. în bunul mers al lucrului nefăcut, se adună dă disaidării (de la deciderer = decident, termen inventat de una din minţile ilustre ale acestui secol care citeşte în direct cărţile cu fundu-n jos), să se vadă, să se discute, să se decidă. vrând nevrând apar probleme, care probleme trebuie şi ele analizate, întoarse pe toate părţile, identificate noi dimensiuni ale problemelor, şi în general găsite motive pentru care lucrul nu trebuie făcut. altfel spus, se face un brainstorming al cărui unic scop este acela de a motiva nu atât incapacitatea, cât mai ales lipsa intenţiei de a face.

şi când se face, se face. praf şi pulbere.

doar 2 exemple: să plăteşti taxe la administraţiile financiare. first of all, trebuie să stai la o coadă ce va avea ca rezultat identificarea sumei datorate statului, pentru care stai tu ca un bizon carpatin în rând cu turma s o plăteşti. afterwards, stai la coadă să ţi dea o tanti o bucată de hărtie, care să arate că ai plătit. bine, nu ţi o dă efectiv. o dă lu tanti de la ghişeul vecin care ţi o dă ţie după ce plăteşti. ca să plăteşti, mai iei o coadă în freză, scoţi banu, te feliciţi pentru cât de tâmpit eşti că accepţi umilinţa şi plătind le mai şi mulţumeşti, iar într un final de vis primeşti hârtia de aur. gata. poţi muri împăcat.

şi al doilea exemplu: cum să plăteşti locul de parcare. prima fază, creşte taxa de loc de parcare. tu băet deştept anticipezi mişcarea următoare: scade taxa de parcare şi nu plăteşti. involuntar, deciziile astea au efect de gaură neagră, nimeni nu mai ştie nimic, şi tu eşti vrând nevrând tras înăuntru, şi te uiţi cu stupoare că se apropie termenul limită, deadlineul adică, până la care mai eşti titular pe locul ăla ca vai de el, unde îţi trânteşti investiţia cea mai de preţ (da sunt oameni care au maşini mai scumpe decât casele, nu fiţi ofticoşi). ceri explicaţii şi ţi se oferă tradiţionalul “reveniţi!”

cât poţi să fii de afectat la creier ca să construieşti asemenea mecanisme?

orice cetăţean care se respectă îşi va cumpăra un telefon foarte scump, foarte smeker şi pe care îl va folosi foarte puţin, pe partea cu aplicaţiile din dotare.

neimportant pentru ce îţi cumperi telefonul, esenţial să fie de fiţză. nokia la maxim, afoane şi alte mărci care produc pentru astronauţii nasa. în plus, orice telefon în ro vine mai scump. e un paradox. aici totul e mai scump, chestie bazată pe nevoia românului de a epata, de a-şi arăta statusul, nu neapărat social, prin lucruri scumpe şi pline de brizz-brizzuri care nu l ajută la nimic.

telefonul trebuie să fie neapărat clasa full bussiness, cameră foto şi video cât cuprinde, să aibă player, să aibă blitz, să aibă wireless, să aibă ecran tactil foarte mare, că mâinile care cară marfă sau prestează munca fizică ating câte două butoane, uneori şi trei.

dacă nu e bani de unul nou, merge şi la mâna a doua sau la un abonament de jde mii de lei, dar care se merită, că ai şi minute şi mesaje, şi mms uri, şi cartofi prăjiţi.

mai apare un model, la fel ca şi predecesorul, dar care are o combinaţie de cifre superioară, este un MUST HAVE. nu l ai pe ăla, nu eczişti.

manele la maxim, nu prin difuzoare, ci prin căşti, să vadă toţi inferiorii ce telefon potent are muciosu. nu contează că adidaşii sunt rupţi, geaca e franjuri, telefonul e baza.

în ro abonamentele sunt pe bani mulţi şi pe beneficii puţine. comparativ cu alte ţări, unde oamenii ştiu să preţuiască banu, aici totul e la suprapreţ.

noroc cu criza, că s-au mai diminuat fiţzele.

Mihaela, dragostea mea, ne-au învins!

Un fleac! cu energie! energie vie de la şamanu lu zeus!

(neaşteptat, întâiul makitor al ţării e activ pe toate planurile. sparge barierele, nu numai pe cele legate de distanţă, dar şi pe cele legate de timp! adică e înaintea prostanacului cu mult timp! HăHăHă!)

Mihaela, dragostea mea, vreau să ţi fac o mărturisiere: nu, nu sunt prostănac, ci m-au făcut prostănac, m-au făcut PROSTĂNACUL ENERGETIC! sunt un fel de duracell, numai că de-a-ndoaselea!

m-am dus la mogul tocmai pentru a-mi face un descântec şi a da afară toată energia negativă din mine! pentru că, Mihaela, dragostea mea, mogulul face un masaj corporal de scoate vibraţiile!

şi, da, Mihaela, dragostea mea, eu nu sunt prostănac, eu sunt prostit energetic! l-ai văzut pe nenea cu cravată mov, el e de vină, Mihaela!

ai văzut, Mihaela, dragostea mea, până şi Băsecsu se uita drept! semn clar că ceva necurat s-a întâmplat!

Flacăra violetă m-a făcut să mi pierd minţile! universul întreg a complotat împotriva mea, FORŢA NU A FOST CU MINE!

dă dark said m a cuprins!

Mihaela, dragostea mea, propun să constituim o comisie care să ancheteze aceste atacuri energetice care m au afectat şi care m au făcut să pierd alegerile!

(1. „Prostul dacă nu-i fudul, parcă nu e prost destul.” (Ion Creangă)

2. „Genialitatea poate avea limitările sale, dar prostia nu are acest handicap. ”  (Elbert Hubbard)

3. „Doar două lucruri sunt infinite: universul şi prostia umana; deşi de univers nu sunt foarte sigur.” (Albert Einstein) )

nu hai ueiu. ci prima componenta din temuta gripă de tip nou, porcin (de parcă viitorul ar fi al porcilor).

se isterizară babele şi moşii agăţaţi de ele, că moare săracele ca actoru ăla care a murit de gripă porcină.

de ce vă vaccinaţi? răspunsul unui bătrânel din coada lunga mai ceva ca o zi mare de post: nu ştiu. atunci de ce staţi la coadă? ca să mai trăiesc!
chiar aşa de periculoasă să fie frica de moarte încât să accepţi să fii cobaiul unor “afacerişti”.

“Cadrele medicale care refuza vaccinarea impotriva gripei noi vor trebuie sa plateasca tratamentul in cazul in care se vor imbolnavi cu virusul A/H1N1.” această zicere aparţine nimănui altuia decât dlui secretar Streinu Cercel, acest doctor Mengele al ministerului sănătăţii. domnule doctor doar o mică nelămurire pluteşte prin aer ca un microb airborne: tîmpiţii ăia care refuză vaccinarea nu mai cotizează la asigurările medicale sau cum vine treaba, dacă nu vor să fie testaţi ca nişte cobai înseamnă că plătesc degeaba la stat?

instinctul de turmă se pare că a rămas prezent în mentalitatea noastră. degeaba avem internet, ziare, televiziune, radiou, acces la informaţie pe telefon, pe wc, pe goagăl, la prima mişcare tectonică ne aruncăm tot sub tocul uşii, că aşa făcu şi mamaia, care ştie ea mai bine unde e de moarte şi unde e de viaţă.

in plus, interesul public e mânat de interesul vreunui nesimţit cu buzunarele largi.

ce ciudat! cum se mări coada la vaccinări, cum crescu şi zâmbetul lui Cerceluş, mai ceva ca al lui Teoctist când vedea credincioşii la Bobotează! şi să nu uităm că el e Prea Fericit!

Ea: M-am culcat cu Geoană şi m-am trezit cu Băsescu.

El: Băsescu e-n toate

în primă fază, presupun că rolul jurnalistului era de a informa. în nevoia omului de a şti că sunt alţii cărora le merge mai prost decât lui, a fost inventată această meserie de o nobleţe exemplară.

încet, încet, jurnalistu şi a dezvoltat meseria, de la un fum aruncat în aer, pe post de transmisiune, s-a trecut la adevărate opere de artă, premiate naţional şi internaţional, fapt care a condus la o competiţie extraordinară a jurnalistului de a identifica acea ştire care aruncă audienţa pe spate.

se poate spune, ca o concluzie de nespecialist, că jurnalistul identifică o fantă a realităţii şi o prezintă, având în vedere ca relatarea lui să cuprindă obiectiv toate nuanţele de lumină surprinse.

plecând de la relatare, s-a trecut la analiză, s-a trecut la enunţarea de impresii proprii ale jurnalistului legate de aspectele relatate. în acest fel, jurnalistul face trecerea la analist, la personaj care încearcă şi reuşeşte să analizeze faptele în locul cititorului.

de la analiză s-a mai făcut un mic pas şi s-a trecut la manipulare, respectiv la a prezenta astfel faptele şi întâmplările încât privitorul/cititorul să fie influenţat şi să fie adus într-un punct în care nu ar fi ajuns fără “ajutor”.

sunt nişte antene pe la televizoare care transmit informaţiile şi întâmplările în mod distorsionat, astfel încât anumite personaje, cu mici scăpări în domeniul inteligenţei, să capete procente de superioritate în lucrul cu votanţii.

în mod miraculos, sunt redate acele secvenţe care colorează nuanţele astfel încât din negru lumina se vede albă şi lupul cel rău devine un fel de făt frumos.

unfortunately, cum zice licuriciul, nici dero nu poate face aşa multe minuni şi petele ies la suprafaţă atunci când fotoşopu nu mai poate fi utilizat în întâlnirile neregizate.

într o ţară de românaki, trăim ca să avem după cine bea apă. cum ar spune un mare om, reperul meu în viaţă e unu care trăieşte, deci e viu, şi care poate mai are şi mare priză la masa de proşti care mă pot vota.

nu. nu e vorba de soţie, nici de patriarh, ci de un personaj public?, jucător pe bursă, cu pleata în vânt şi care a produs nişte melodii cu impact asupra tinerilor aflaţi într o stare de mare euforie.

zes, aşa cum zice licuriciul, reperul meu moral este nimeni altul decât Şişu, e high băiatu, e la curent cu viaţa de băeţaş şi mai mult e bine conectat la ziare şi televiziuni (asta când face câte o gafă).

în rest, aş fi votat pentru schimbare, dar cu acelaşi preşedinte, vă rog să nu mi atacaţi familia, care ia cu trei mâini de la stat, că de aia e stat, avem nave şi vapoare, dacă aş fi preşedinte aş face la sănătate bici, şi alte dorinţe care o dată ce obţin ceea ce mi doresc, dispar brusc din peisaj.

ză bas iz uorching raund and raund laic rumeinia.

un ulei, o făină, un pet de bere, o pâine, un telefon mobil, atât preţuieşte viitorul. and, of course, an old man, wearing a cap, standing behind the noodle.

life is beautifull, but not in românika. here are ză prezidenţ.

din ciclul ce tâmpenii mai spun oamenii mari, am aflat o şi pe asta: vrei sa fii responsabil trebuie să creşti raţe.

raţele te învaţă totul: cum să dormi, când se presupune că ai ceva de făcut, cum să ţi cunoşti inamicii (respectiv cei care te dau în gât la părinţi că dormi), şi mai ales cum să te faci că munceşti (adică să stai cu cornu în iarbă şi să vegetezi, în loc să supraveghezi cu privirea orizontul de joacă al micilor înaripate).

aşadar, ce şcoli, ce teme, ce învăţătură?

o tură cu raţele la păscut te scoate din orice rahat şi te creşte în ochii colectivităţii. devii om capabil, pregătit pentru lupta vieţii, gata să te iei la trântă cu inamicii poporului. căci, da, raţele sunt poporul, iar copilaşul cel micuţ care se visează premier e chiar reprezentantul guvernanţilor, de mic învaţă să aibă responsabilităţi, să vegheze la binele colectiv.

încet, încet, copilaşul creşte şi învaţă şi alte lucruri folositoare, cum ar fi, să cosească. coasa este instrumentul statului, cu care sunt puse la pământ buruienile, resturile de vegetaţie care stau în calea ierbii, a trifoiului cel falnic, a poporului.

cosaşul trudeşte la munca ierbii, bate coasa, o ascute, îi îmbunătăţeşte toate caracteristicile, o tunează pentru a eficientiza lupta.

încet, încet copilul învaţă şi altele: cum să fie drăguţ cu cei din jur, să le accepte părerile, să le împărtăşească, şi, în general, cum să şi însuşească ideile altora ca fiind ale lui.

iar mai presus de toate, învaţă cum să dea din cap aprobator, laolaltă cu cele două cuvinte magice: da, şăfu!

iată, deci, că de la raţe şi cosit, până la condus ţara nu mai e decât un pas micuţ-micuţ: să ştii să dai din cap!

în vremuri nu demult apuse, talanga simboliza legătura indestructibilă dintre cioban şi vitele mânate de acesta la păşunat. mai exact simboliza prosteala vacii nebune: ciobănaşul cel viteaz ii punea prostia la gât şi o asculta cu urechea lui cea fină când se pierdea.

talanga era simbolul stabilităţii, al siguranţei şi al dorinţei de certitudine care marca vita. aceasta vrând-nevrând era găsită, dacă încerca vreun marcaj prin învăluire la ciobănel.

trecură vremurile şi talanga deveni un fel de gps modern, o bipăitoare care chema sprijin pentru cei pierduţi, strigare pentru cei neliniştiţi şi în general un fel de reminder pentru cei uituci.

nowadays, brezidentu se urcă pe cărămidă, puse mâna pe instrument şi i dădu o nouă semnificaţie. gloata de muritori gălăgioşi şi plini de impresiuni artistice stătu o clipă pe gînduri şi parcă făcu trecerea de la “Ne am adunat aici ca proştii” la “Ne am adunat aici la proşti”.

chemarea talangei răsună printre fluierături şi vociferări şi-şi făcu datoria cu nepreţuită dragoste: rătăciţii fură aduşi pe calea cea dreapta, programele îşi găsiră finalitate sau finalizare şi poporul fu, încă o dată, mulţumit.

sunt însă şi unele inadvertenţe. dacă pe mare, răsună sirena, pe uscat răsună talanga. în speţă scopul e comun, şi, cu ajutorul Domnului, un rătăcit pe mare poate aduna rătăciţi pe uscat. diferă doar sunetul şi modul de producere, dar politicianul român e adaptiv şi găseşte soluţii aferente momentului din ce în ce mai maroniu în care se găseşte.

Nu contează sunetul, importantă e prosteala şi numărul lor.

1. voi demisiona la 5 minute după ce voi fi suspendat.

2. Miniştrii PSD vor demisiona în 30 de minute de la revocarea ministrului PSD al internelor.

cum ar fi in teoreme 1 şi 2 sunt ipotezele, urmează demonstraţia, din care rezultă concluzia.

ipotezele expun foarte clar o serie de activităţi/angajamente care vor fi luate, bineînţeles condiţionate de acţiuni distincte.

în situaţia în care acţiunile vor fi realizate, în cele 2 teoreme se expun şi, să le numim, concluziile. din ne/fericire, toate activităţile ce condiţionau concluziile au fost efectuate/îndeplinite/atinse.

ce s a întâmplat mai departe? ceva care n are nici o legătură cu concluziile enunţate, a fost o întoarcere bruscă, de 180 grade, ca la Ploieşti, din care n a mai rezultat nimic. fiecare a făcut ce l a tăiat căpuşorul, fără nici o legătură cu sacrificiile atât de trâmbiţate, că doar suntem in românika, ţara tuturor posibilităţilor, a tuturor bostănarilor şi bostănăriilor.

dacă în primul caz ştim foarte clar ce s a întâmplat, cu sufletul la gură aşteptăm să vedem ce va rezulta din teorema 2.

încheiem cu două leme:

Lema 1: Mâine sunt gata să arăt actele prin care am făcut rost de bani pentru a cumpăra apartamentul din Băneasa.

Lema 2: Bond, Jăms Bond: tomorrow never dies.

Hă, Hă, Hă

ne aşteaptă o perioadă excepţională. se apropie alegerile, adică momentul când poporul român îl alege pe cel care îi va reprezenta pentru 5 ani.

cum alege poporul român? la ultimă impresie şi în funcţie de temele de discuţie.

ultima impresie este dată de ultima faptă pe care candidaţii o realizează în campanie. românakii au memoria de medie şi lungă durată blocate, recte nu funcţionează şi nu reţine aspecte şi detalii pe care să le introducă în procesul de votare.

apar pe scena electorală tot felul de promisiuni, care de care mai ciudate, dar în acelaşi timp mai aproape de dorinţele alegătorilor. vine unul şi promite 25 ooo de euro pentru românii care se întorc din străinătate să muncească pe meleagurile patriei. şi culmea, chiar se primesc banii ăştia, dar nu de către cei care sunt trimişi la pachet în ţară pentru bună purtare, ci pentru membri de partid, care acum constată cu stupoare tovărăşească domnule, chiar se dau banii.

mai vine unul care are tot felul de iniţiative de stârpire a corupţiei, prin micşorarea numărului de parlamentari (deci, acolo era corupţia) şi prin reducerea parlamentului de la două camere, la garsonieră, confort 2, eventual semidecomandat. şi toate printr-un referendum, organizat în aceeaşi zi cu alegerile.

indiferent câtă durere ai avea în ceea ce priveşte politica de mahala din ţara noastră dragă, nu poţi să nu remarci cum îi apucă pe toţi inspiraţia chiar în pragul micului electoral.

pentru a intra în normalitate, cred că, prima iniţiativă care ar trebui aplicată este aceea de a avea alegeri cât mai des. poate se vede ceva.

şi totuşi, se pare că imaginaţia şi iniţiativa asta de week end sunt cam slăbuţe. subţire, chiar foarte subţire.

hai băeţi! se poate mai cu spectacol, distracţie, hăhăială, behăială, ceva zgomotos!

urmează entertaiment!

spune un principiu de bază al fizicii, o lege, că nu poţi avea acţiune fără să fie implicată şi reacţiunea. cu exemplul la mintea cocoşului, presezi un arc şi el îţi va răspunde printr-o împingere contra forţei aplicate de muşchiul propriu din dotare.

în mentalul de zi cu zi a derivat o altă vorbă celebră, fiecare monedă are două feţe, cap şi pajură, leu şi stemă, şi ce-o mai fi pe la popoarele lumii.

sau tradiţionalul, după faptă şi răsplată! în principiu, efectul urmează cauza şi cauza generează efectul!
adică altfel spus, fiecare acţiune are un set de urmări, unele previzibile, altele total neprevizibile, care urmează un anumit curs generat şi întreţinut de acţiunea în sine.

să revenim pe meleaguri tradiţionale şi mioritice, pline de farmecul de zi cu zi al vieţii în landul alegerii sau al alegerii! al alegerii să trăieşti condus de nişte persoane neperformante!

circulă o serie de zvonuri, pe surse, cum că întâiul băutor al ţării ar fi implicat într o serie de activităţi oarecum neclare (şi nu de la băutură, se înţelege). mergând pe firul naraţiunii, aceleaşi surse ne dezvăluie o poveste numai bună de pus la dospit, din care o să iasă o turtă mare mare, numai bună de hrănit naţiunea, dornică de circ, se înţelege.

povestea în sine e simplă: nişte oameni, printre care şi nişte neamuri de ale Olimpicului, au făcut nişte afaceri cu niscavai instrumente care scuipă foc şi mai ales gloanţe. bun! până aici nimic anormal! un mic abuz de putere, un fleac, urmat de un strâns marcaj de ordin material şi gata, golul la buget!

mesajul din spatele povestirii, morala cum ar fi vorba, este cel interesant: stăpânul cel mare fu trădat de slugile cele mici! ptiu! treabă încurcată! ce le o fi nemulţumit pe ale sale slugi de dădură din casă?

nişte mici abuzuri, se prea poate, ale stăpânirii care afectară buzunarele slugilor, mici tăieri şi amânare ale plăţilor lunare, amânări care încet încet luară drumul unor scurgeri de date oarecum clasificate!

revenim la partea de fizică: Zeus a dat cu tunetul şi cu fulgerul, muritorii s-au mâniat (suntem totuşi o democraţie şi libera exprimare a trăirilor interioare este încă permisă) şi au scăpat cazanul cu prostii, prostii care din aproape în aproape s-au scurs în presă, pe surse!

cum Întâiul machitor a mâniat pe mulţi oameni de prin servicii (adică oameni care merg la serviciu), aşteptăm şi provincia internă, precum şi sursele care poartă lentile de contact azurii!

La mai mare! Se poate!

vara asta, infrastructura nu are concediu de odihnă!

vorbe mari, de la oameni mici, pentru mitici!

şi o vorbă de duh, preferată de adevăraţii oameni mari: hă! hă! hă!, ca o concluzie la vorba oamenilor mici!
bani să fie, că infrastructura se face că munceşte! sărăcuţa, e neserioasă, trebuie controlată de oamenii mici, trebuie impulsionată! curioasă coincidenţă, impulsionarea se produce numai înainte de alegeri, când mai marii zilei au nevoie de mediatizare!
în rest, rămâne cum am stabilit: facem planuri, bugete, greve, apărem la toc şouri, în emisiuni fără nici o concluzie, ci doar ca să ne vadă lumea ce pricepuţi suntem! n ar fi mai bine să facem şi apoi să ne remarce lumea când beneficiază de rezultatele muncii? poate că da, poate că nu!
şi apropos de infrastructură, cele mai apreciate sunt drumurile care după ce se taie panglica cu oficialităţile de la centru şi din zonă, se transformă, din cenuşereasă în fata cea urâtă a reginei.

dar e bine! avem regi ai asfaltului într-o ţară fără drumuri, avem promovare turistică într-o ţară fără infrastructură şi fără turism, avem un deputat la 70 000 locuitori, un senator la 160 000 locuitori care în vreme de criză decontează chirii de zeci de meleoane, telefoane, deplasări, care au 2 şoferi, unul de noapte şi unul de zi.

avem un guvern care înfiinţează posturi pentru a putea schimba pe cei care nu sunt ai partidului şi care conduc pe unde apucă şi ei, avem agenţii guvernamentale care au strategicul rol de a încălzi cafeaua, avem tot ce ne trebuie, numai că nu ştim să apreciem. Popor nerecunoscător!

Vine distracţia de toamnă! Fiind latini, circul ne este necesar! Pâine găsim! o pomană de la un partid, un ulei de la altul! *ulimea nu e pretenţioasă!

şi dă bine cu coasa, în pietre.

un meşter bun, indiferent de domeniul unde activează, are anumite calităţi, care calităţi îl fac bun. un adevărat meşter bun, indiferent de domeniul unde îl pui să lucreze, va face ceva cu adevărat deosebit.

chiar şi un ţăran de la coasă, dacă e meşter, şi stai de vorbă cu el va şti să ţi comunice nişte adevăruri care în mod sigur te vor pune pe gânduri.

din nefericire, sunt unii falşi profeţi şi falşi meşteşugari. ei îşi suflecă mânecile în faţa camerelor de filmat, dau de 2 ori din coasă şi gata: s-a făcut poza.

este şi cazul ăstuia mic, prins de apele tulburi ale crizei. nefiind matelot de profesie, s a pierdut printre punctele busolei. şi tot matelot nefiind nu cunoaşte una din regulile de bază ale navigaţiei: pe timp de furtună e bine să fii machit. rafalele de vânt, găleţile de apă, mişcările valurilor se simt mai puţin intens cu o sticlă de American John la bord. nu al navei, of course.

venind criza asta ca o furtună, ăsta micu ce făcu? începu să turuie sacadat, cu credinţa fermă că populaţia o să cadă pe spate, vrăjită de tăria convingerilor lui: cum o să scape el ţara de criză, cu cabinetul lui de miniştrii, numai unu şi unu aleşi pe sprânceana cea lăsată de Zeus când mai sus sau când mai jos, funcţie de acord sau, din contră, de antipatie.

buldogii, bordurierii şi alte specii de meseriaşi trecură dintr o dată pe planul secund, iar în faţă răsăriră zânele cele vestite, care de care mai pricepută şi mai aproape de “sufletul” cel jucăuş al lui Zeus.

ce mai luptă, ce mai zbucium: ăsta micu e peste tot, în emisiuni, la sediul de partid, la sediul de campanie, la guvern, la câmp, la coasă, la fructe, la wc-u. peste tot pe unde apare criza el o prinde şi o combate, cu argumente, cu motivaţii, cu cifre, cu disponibilizări, cu sifonări: noi suntem cei care am scos ţara din impas şi săraca ţară mai are puţin şi cade în hău de tot.

imaginea contează: până prin iulie, la noi nu era criză: peste tot se refăceau calcule, se aplicau programe de criză, la noi era lapte şi miere: ba un milion pe un contract, ba un alt milion pe un alt contract, ba un pol pe ici, ba unul pe dincolo, până s a golit sacul!

noi continuăm cu investiţii în infrastructură, în construcţii, în programe sociale. acest “continuăm” implică totuşi un anumit moment care se cheamă start, demaraj, plecare. la noi încă nu s a produs startul, dar continuăm drumul. noi românii suntem prin excelenţă, nu poieţi, ci inventatori: se prea poate ca noi să fi inventat şi principiul de bază al capitalismului de cumetrie: cele mai bune afaceri sunt cele în care statul pierde!

şi totuşi, soluţia anticriză cea mai eficientă şi mai aşteptată rămâne: furând mai puţin, sunt bani mai mulţi!

ocupaţii de bază cu ceva vreme în urmă, asistăm acum la o re editare a acestor meserii. dacă înainte se practicau pentru a nu muri de foame, acum se practică la nivel înalt, printre iluştrii trimişi de *ulime să i reprezinte.

sifonarul de fonduleţe este acel personaj care dă din mâine, se agită (că d aia e cu sifoane şi apă plină de CO2 nociv), aruncă cu jeturi în stânga şi n dreapta, doar doar nu s or prinde cei mulţi şi proşti de activitatea lui de bază: MANGLITUL. chiar dacă manglitul vine din ţigănescul manglo, aici nu e vorba de ţigani (aka romuluşi), ci doar de ţigăneală. se fură ca la uşa cortului şi se sifonează ca la nuntă: nimic nu merge fără un sifon rece, din partea casei, of course.

pe de altă parte, la bostănărie e şăf un … băiat, deştept şi frumos, demn de cartea recordurilor, nu prin inteligenţă, ci prin asocierile care i s au adus. s a ales de şi printre bostanii pe care acum îi reprezintă cu cinste.

spre deosebire de sifonar, şăfu de la bostănărie bate a încuiat, deşi se zice că ăsta e semn bun, de coacere şi dulceaţă a gustului. în acest caz e vorba doar de plesneală de la prea multă apă-n ochi.

şi unul şi altul fac ce ştiu mai bine: gălăgie. ambii aruncă lacrimogene şi impresionează auditorul cu poveşti ba de mamă, ba de cinste şi onoare. neam de telenovişti.

la situaţion est mui mala. ultimul să stingă lumina peste ţară să se poată sifona în linişte şi bostanii să poată pârâi de prosteală.

să nu zică secsul frumos că intrăm pe panta discriminării, ne vom abate atenţia şi asupra regnului masculin implicat în problemele cotidiene ale datului cu freza în vântul de la aerul condiţionat generat de magazinele de fiţe şi de figuri din centrele comerciale cu nume de bombe: MALL.

el este belisim, zeu pe pământ în faţa căruia muritorii trebuie să se plece cu pioşenie şi în faţa căruia femeile trebuie să se simtă onorate că apar.

se remarcă de la mare distanţă ceasul mare, cât mai ciobănesc care atârnă pe mâna neglije lăsată să se zbată pe lângă fizicul de invidiat.  în continuare privirea este atrasă de tona de gel care plezneşte din freza spaţială a zeului: inteligenţa trebuie admirată în primul şi în primul rând prin forma pe care o ia părul. nu contează că sub scalp este o scăfârlie goală, veşmântul îl face pe om.

cămaşa albă geme de virilitate şi părul ras de pe piept trădează sexualitatea de macho experimentat. pantofii, neapărat sclipicioşi, cu vârful ieşit în prelungire îl ajută pe bovin la direcţionarea prin magazinele pline de femele impresioniste şi cu scoarţa cerebrală asemenea unui patinoar.

maşina este de maxim efect, de preferat un tractor cu cerculeţe, plin de muzică de voie bună care trebuie pusă la dispoziţia norocoşilor din jur.

ochelarul este la locul lui pe nasul gelatului, cât mai mare cu putinţă şi cu firma cât mai la vedere. nu contează că nu filtrează efectele solare, firma trebuie să sară în ochi.

pipiţa lu băiatu este un exemplar de colecţie, pe măsura valorii lui, cât mai proastă şi cât mai blondă (da, se exclud).

ne vedem la shopping, fato!

la românika e petrecere şi spectacol.

sunt spectatorii ăia de low level (stau acasă şi se uită, unii, mai evoluaţi mai cumpără şi presa). sunt cei de middle level (deonotologii, analiştii, impresarii).

şi, bineînţeles, sunt prestatorii. problema, de altfel una foarte serioasă, este cine câştigă şi cine pierde? sunt cei care se mulţumesc cu spectacolul şi în rest nimic, cei de la mijloc care mai pupă câte ceva, funcţie de pe cine pupă şi pe unde, şi actoraşii. care actoraşi se transformă miraculos după stingerea reflectoarelor în prestidigitatori de carieră.

muritorii se râd funcţie de cine pe cine porceşte (asta e una din caracteristicile nobile ale românaşului, să ia partea cuiva), însă, din păcate, în zi fiecare are aceleaşi condiţii de 2 lei să şi desfăşoare viaţa.

problema cu responsabilitatea se referă cel mai probabil la un alt element decât cel uman, că ăsta nu le prea are cu bunul simţ şi nici cu responsabilitatea, indiferent de care pătură socială o referi. ca să se propage, lumina are nevoie de o fantă mică. noi suntem opaci la asemenea calităţi. avem nevoie de o mână forte care să găurească şi să educe, mână forte care cel puţin până acum e inexistentă.

aşa că reclamele care indeamnă la sentimente nobile n au decât un singur rezultat, să crească preţul la carburanţi când scade barilul de petrol. doar vorbim de bun simţ şi responsabilitate, care e pe bani mulţi.

iată că ne am ales, cu purcel, cu căţel, cu nepoţi, cu necunoscuţi, cu oi, cu brânză, cu rudotel, cu tot ce ne reprezintă.

după 5 ani de nou s a schimbat ceva? acelaşi circ ieftin, aceleaşi acrobaţii de 2 lei, acelaşi rahat în care ne zbatem şi din care sper ca urmaşii urmaşilor mei să iasă, că la mine s a terminat macaroana, nu mai are de unde.

acum 4 ani s a votat sau am votat schimbarea. din nefericire au venit unii la fel, clasa politică este tot o apă şi un pământ, interesul personal înainte de toate, restul poată să moară. 20% participare la vot ar atrage atenţia oricărui om de bun simţ. nu e cazul la noi. dacă şi la alţii absenteismul e la fel, înseamnă că dezinteresul este cauza. faptul că omul nu are pe cine alege, asta nu se pune, pentru că nu contează. noi ne am ales, suntem în frunte, suntem number one, ne batem pe victorie unii cu alţii. noi am câştigat, ba noi, ba noi, ba s a furat, fiecare strigă după posibilităţi, însă nimeni nu vede, sau se face că nu vede, că oamenii nu mai dau doi bani pe politicieni şi pe minciunile lor.

este categoria slugoilor, a celor care merg cu drag să voteze doctrina de doi lei, de parcă vorbele frumoase ar ţine de foame. mai sunt cei care pentru zahăr, ulei, pâine şi chiar telefoane mobile îşi vând votul şi aleg tot nişte hahalere.

din nefericire, votantul român nu are cum să reacţioneze, pentru că un individ cu obrazul gros şi buzunarul larg nu va înţelege niciodată că e timpul să meargă acasă.

avem independenţi, care după ce s au ales sau au fost aleşi nu mai sunt independenţi. asta spune multe despre seriozitatea candidatului şi mai spune multe despre verticalitatea lui. avem “prieteni” care s au înjurat ca la uşa cortului şi care acum merg împreună în Parlamentul European. Avem politicieni care nu s au ales în parlamentul nostru de graşi şi cinstiţi, dar care sunt acum cap de listă pentru PE. adică la noi nu sunt buni, dar acolo aduc schimbarea. avem ziarişti care şi au dat condeiul către unul şi către altul şi care acum s au ales şi ei. sunt iuroparlamentari. avem oameni care nu leagă o boabă de engleză, dar care merg la PE să ne îmbunătăţească nouă viaţa, să fie reprezentanţii noştri, să vorbească pentru noi.

avem o gloată. pe principiul “ne am adunat aici ca proştii”, ei merg acolo ca deştepţii.

a început un nou capitol. o data la patru ani se deschide circul cu promisiuni. se promite tot de la A la Z pentru toată lumea.

interesant este că la noi doar se promite şi se critică, nimeni nu spune ce s a făcut în ultimii patru ani. s a preluat ţara în stare jalnică, vechea guvernare a dus o în pragul prăpastiei, s au cheltuit banii ca la cazinou. nimeni nu arată rezultatele propriei guvernări, toţi se raportează la dezastrele lăsate de ceilalţi.

şi mai nostim este stilul de lucru. oamenii se îmbracă precum ciobanii, mănâncă tot felul de prostii, spun glume de 2 lei, se joacă cu copii în nisip, dau dovadă de maturitate.

asta o dată la patru ani. doar atunci contează plebea, o dată la patru ani îşi aduc mai marii aminte de ăia mulţi şi proşti. sau proşti şi mulţi.

discursul este mereu acelaşi, realizările lipsesc cu desăvârşire, politica zăhărelului încă funcţionează.

până când? este o necunoscută. probabil până când românii vor avea pe cine să aleagă, până când nivelul nostru de civilizaţie va fi puţin mai ridicat şi până când circul nu va mai fi la fel de apreciat.

în general, o modalitate prin care o persoană se remarcă este dată de realizările avute. în politică se pare că realizările contează cel mai puţin. contează, în schimb, cât de mult poţi minţi şi cu câtă lume te poţi pupa fără să te îmbolnăveşti.

circulă un curent puternic care trage rău de tot la oase: românii s au făcut microbişti. şi ca orice microbist care se respectă trebuie să practice sportul aşa cum ştie el mai bine: cu burta în faţa televizorului. ca o legumă ce preaslăveşte soarele ce i dă lumină, microbistul român adora televiziunea care i oferă sport pe pâine. trebuie menţionat că în românika nu se oferă sport în general. la noi, neuronul ăla care mai dă semne de viaţă s a blocat pe parodia care se numeşte fotbal. s au lipit masculii de fotbal la tv ca mucii de asfalt: oricum ai vrea să scapi de ei, tot mai rămâne ceva murdărie.

fiind o piaţă de consum şi mogulii adulmecând acest potenţial, au apărut şi furnizorii de spectacol. mai bine zis de parodie ieftină şi proastă, atent savurată cu o bere de aceeaşi valoare şi calitate. nu contează ce consumi, atâta vreme cât o faci ca un occidental.

ce mai contează că la ăia fotbalul e un spectacol şi berea e de calitate, noi avem mimi şi umflaţi, analfabeţi şi maimuţei, avem jigodii şi berbeci, dar mai presus de toate, above all cum ar zice licuriciul, avem bizonul român, specie rară pentru care evoluţia s a blocat la stadiul de viţel.

pe stadioane, Darwin ar rămâne impresionat nu de evoluţie, ci de involuţie: oameni transformaţi în giboni, animale care la prima vedere te fac să crezi că ar fi oameni, sunt transformate de comportament şi acţiuni în bipede care nu diferă cu nimic de specia anterioară lor în lanţul evoluţiei.

la alegere, 1, 2, 3 sau 4, informaţia nu diferă cu nimic, moderatorii aduc cele mai proaspete informaţii, conducătorii de cluburi dau cel mai tâmpit spectacol, consumatorul român e la datroei cu telecomanda şi sticla de bere alături.

o nouă clasă de snoabe şi snobi s a ridicat din cenuşa vremurilor: admiratorii de shopping.

ele şi ei sunt cei care sparg holurile magazinelor în căutare de promoţii, ieftineală, dar, mai ales, în căutare de afirmare. oamenii vor să fie vizibili şi în acelaşi timp vor să fie admiraţi.

ce poate fi mai frumos decât o plimbare de după amiază, în special de sâmbătă după amiază, prin mall? printre toţi practicanţi de free shopping, spart de bani pe lucruri inutile şi pierdut vreme printre maimuţei.

ea caută afirmare. caută să fie admirată, dorită, caută să şi regăsească jumătatea pierdută, adică pe aia cu card şi pin dă meleoane, fato!

el caută un accesoriu la maşinuţa lui de fiţe, la bemveu cu geamuri negre şi jante de aliaj, o gâscă uşor de cumpărat şi de folosit. uşor, uşor, dar pinu trebuie să fie strong şi greu de spart de donşoara.

locul unde se întâlnesc el şi ea, acel târg de animăluţe de companie, unde el vine cu freza lui futuristă, cu cheia neglijent atârnând din buzunarul pantalonilor, cu ochelarii cât făţăul, unde ea vine ca o porumbiţă, cu mintea pierdută pe holuri, cu toacele de juma de metru, pentru o mai bună afirmare, cu buzele bleojite, cu parul prins în fixativ este la mall.

acolo e mekka.

acolo se practică relaxarea însoţită de masaj pe scaune directoriale în liniştea holului de mall, acolo se pierde vremea fără nici un scop anume, se adună vedetele, acolo ajungi după ore întregi de stat în trafic. Dar, ce poate fi mai frumos decât testul dinaintea victoriei? pentru că, da, o dată ajuns acolo, esti o zeitate, admirată de muritori şi dorită de tot felul de looseri cu mintea în colţuri.

ce poate fi mai de actualitate, mai de dorit decât să vezi toate magazinele pline de ţoale cumpărate din ioropa şi etichetate cu nume de firme? mizilicuri. important este că ai intrat în zara, în bigotti, în cacharel. ce poate fi mai minunat decât să te plimbi pe glam street şi pe fashion street şi să te admire ţăranii când faci shoppingu de la body shop. fuck that!

o haină de firmă se simte într un fel pe un om cu capul pe umeri. pe o ţopârlană se simte în alt fel! alături de un gherţoi ea se simte împlinită. plimbarea prin mall e ca o recunoaştere a succesului!

să fie bine!

nişte frustraţi! asta sunt românii. aşa rezultă dintr un studiu dat publicităţii de curând. exemplele de mai jos au fost preluate din părţi.

peste tot sunt la fel de frustraţi şi frustrarea se manifestă funcţie de statutul social al individului, dar, în final tot frustrare se numeşte.

dacă e bătrân, de ce nu i ai dat locul în autobuz, metrou, tramvai, etc. morala este invariabilă şi se termină la fel “tineretul ăsta nu mai are pic de respect”.

o femeie cu o carieră extraordinară în spate, dobândită pe brânci şi pe sub biroul şefului: totul e o chestiune de respect, să n o atingi nici cu un fulg: câtă nepoliteţe, lipsă de respect şi de apreciere! totul la ea se măsoară în respect, şi respectul se contorizează în câţi pupici poţi să i aplici, la figurat evident, în zonele dorsale ca să se simtă excitată şi să se aibă un orgasm apreciativ cu care, crede ea, poate să suplinească unul real. femeia neapreciată, pusă şi într o poziţie cât de cât importantă este greşeală capitală.

în genere ca să fii şăf trebuie să fii stăpân pe tine şi conştient de valoarea pe care o ai. pe care trebuie s o mai şi ai. dacă n o ai, îţi trebuie cântători care să te ridice în slăvi şi să te pună într o lumină cât mai frumoasă. dacă nu i ai, nasol. dai din papagal în dreapta şi stânga, eşti expert general în toate şi în general plictiseşti pe toată lumea cu ştiinţa ta atoateştiutoare. te bagi peste tot doar ca să ţi faci simţită existenţa.

fiind o ţară unde promovările nu se fac pe competenţe, cred că cel mai frustrat român e ăla făcut şăf într o guvernare şi ajuns simplu muncitor, sau executant cum se numeşte pe la noi, în regimul politic următor. cam nasol, astăzi mare smeker, cu şofer şi maşină de serviciu (cu care trebuie neapărat să mergi la rude la ţară să vadă toţi mucioşii ce te ai ajuns) şi mâine un simplu muritor.

dacă eşti în trafic şi încerci să intri de pe o stradă laterală, neapărat românul care ar trebui să te lase să intri în coadă trebuie să treacă el primul şi tu după el, că el era deja în rând şi nu poţi veni tu să intri în faţa lui.

o veste bună, în final: bmw este pe pierdere. vestea bună este că a scăzut numărul ţopârlanilor cu putere de cumpărare. vestea proastă, orice veste bună are şi o veste proastă, e că a crescut numărul de bmw uri vechi din ţară. nici nu ştii dacă prima veste mai e sau nu bună.

iată că n am trăit degeaba: lumina sfântă a Învierii a fost adusă de la Jerusalim, în plină criză, cu eurojetul. aşa cum ţăranul român parcă s a dat jos de pe coloana lui Trăienel, aşa şi ţăranul moldovean s a coborât din private jetul cu care a călătorit şi a luminat prostimea, sau pulimea, depinde de nuanţă.

mizăm totul pe tradiţie: porţi tradiţionale la intrarea in consiliul judeţean, cel mai mare ou de Paşte din … lume, lumină direct de la Jerusaleem, ministresă îmbrăcată în ie tradiţională, călare pe bibicletă (străină, doar ghidonul e românesc), totul pentru votantul român, totul pentru a l menţine în starea de îndobitocire semiactivă, gata oricând să preia controlul.

în plus, banii au venit din cheta organizată de mai marii locali, câte o mie de aici, câte două de dincolo, din salarii de bugetari cu simţ de răspundere.

mocăniţa care se plimbă prin centrul oraşului, cu infrastructura distrusă pentru a face loc şinelor de lemn este un alt exemplu de idei creţe venite din fundul unui creier plat. dar, nimic nu este prea mult pentru a aduce aminte votantului român condiţia lui de bază: o prelungire inutilă a ştampilei de vot.

“Fericiti cei care aduc Lumina Sfântă de la Jerusaleem cu avionul, căci cei ca ei vor stăpâni cerurile”.

săracul Fane Babanu, cum a obţinut el marile lui victorii fără a avea în faţa ochilor lumina călăuzitoare, purtată în Lampa lui David. cum nu a avut şi el o Cessna 560 Citation Encore care să l poarte pe meleagurile sfinte? unde ar fi ajuns, dacă ar fi avut toată sclipirea asta de geniu a conducătorilor noştri iubiţi? în negura istoriei, uitat printre specificaţii de genul “aşa nu!”

cum s au bătut românii să se lumineze de la mai marii locului, să primească flacăra speranţei de la aceşti mesii de 2 lei, cum au reînviat ei turismul, prin vizite la greci şi la bulgari, cum au stat ei cuminţi la cozile aferente autostrăzile spaţiale din ţărişoara noastră dragă, o minune, nu alta. la aşa conducători luminaţi, aşa patrioţi de nădejde!

ne tragem mai puţin din daci şi mai mult din romani (mai exact din resturile aduse de aceştia pe meleagurile noastre), ne reprezintă pâinea şi circul, ne simţim în largul nostru când suntem prostiţi pe faţă.

a venit criza! Şi? românul trebuie să bage în el, să umple maţu până crapă, să sune la salvare şi să cumpere medicamente pentru digestie.

atât ştie el să facă: să mănânce şi să bea. o sărbătoare trebuie neapărat petrecută cu neamuri şi prieteni. şi tot neapărat trebuie făcute excese cât cuprinde. să simtă omul că a fost Paştele, Crăciunul, Anul Nou sau ce mai e pe acolo.

ştirile sunt edificatoare: cozi kilometrice, produse expirate, proşti grămadă. în condiţiile astea, cum trebuie să fie comerciantul? băiat finuţ, să şi respecte clientul, să facă o promoţie ceva acolo, o reducere? în condiţiile în care grobianul e călare pe rafturi şi sparge tot: bonuri, pensie, alocaţie, salariu?

dacă vede patronu de super, hyper, ultra market că românul n are nici un fel de mândrie, de prestanţă, de ce să facă reducere? oricum, el vinde! coada e imensă şi căruciorul plin.

educaţia e plecată din românia! sau apare doar în zilele de sâmbăta, o dată cu orele de sport din şcoli!

nu suntem respectaţi, pentru că nici nu cerem să fim! ne complacem în turme de consumatori, de idioţi cretinizaţi, a căror ultimă dorinţă este să se îndoape, să urle, să bea. asta e modul nostru de a ne simţi bine. de unde o plimbare în parc, o ieşire la un muzeu, la o expoziţie? astea nu intră în arealul nostru de cultură!

nu există spirit, intelect! doar un instinct de supravieţuire, necizelat, grosier, care apare ca ultimă manifestare a dorinţei de a marca anumite momente din viaţă cu excese de orice fel, astfel încât la o adunare frăţească să putem spune: mai ţii minte când … (eventual ne am îmbătat şi am mâncat ca porcii).

mai e cale lungă până când firmele şi, în general, comercianţii vor trata România cu acelaşi respect cu care tratează ţările civilizate, în care dacă preţul e mare, nu cumperi. aştepţi sezonul de reduceri.

cumpărând clientul plăteşte furnizorii, plăteşte angajaţii, obţine profitul hypermarketului. dacă nu cumpără, se rupe lanţul.

în România, mâncarea are o pondere destul de mare în costul vieţii. asta arată pe de o parte, preţul mare al hranei, şi pe de altă parte, până unde este gata cumpărătorul să meargă cu această categorie de cheltuieli. cu cât limita este mai ridicată, cu atât profitul este mai mare, şi cu atât clientul renunţă la mai multe, pentru a petrece cu pretenarii.

aşa a spus un mare cunoscător. şi dacă aşa a spus El, muritorii nu pot decât să aprobe.

să le luăm pe rând: iarna e mai frig, deci trebuie haine mai groase, mai multă căldurică în case, întreţinere mai mare.

vara e mai cald, e coadă la ştrand, coadă pe drumul spre mare, via autostrada cu ochii în soare. la ştiri apar perechile, de fete şi băeţi şi nu numai. apar tinerele domnişoare cu sutienul uitat neglijent pe nisip. încet, încet se mişcă societatea. dacă nu preia civilizaţia, măcar scăpările altora. ce poate fi mai cuul decât să te bronzezi universal şi egal pe toată suprafaţa corpului. mai contează cine sau ce e pe lângă tine. în plus, faci impresie puternică şi tare.

conform unor studii derulate pe câteva decenii, s a ajuns la concluzia că vara  apar cele mai de succes hituri şi se lansează cei mai mulţi artişti, care sunt uitaţi cel mai repede.

reţeta e universală: o donşoară cu voce de sintetizator şi fizic de “divă”, un plăvan care să apese pe butoane, multe onomatopee, multă mişcare, funduleţe, provocare, vocală, nu de altfel şi gata, succesuri garantate.

foarte importantă este locaţia unde se lansează hitul. este nevoie de audienţă elevată, recte, piţipoance, georgei, mult gel, frizuri futuriste, haine mulate, care să scoată în evidenţă creierul lucrat al posesorului, lănţuce de metale preţioase, poşete de firmă (fake urile sunt iescluse din start) ţinute în poziţie virilă de artiste, şi dacă e posibil, vreun gâgă de valoare, cunoscut pentru aspiraţiile lui în materie artistică.

e vremea hiturilor. să se lanseze. să ne bucure. să ne lase cu gura căscată şi cu urechile rănite.

să fie vară!

e clar: s a intors lumea cu susu n jos, sau invers, depinde de aspirant: Gigi nu mai e free, e haos la liga lu miti, arbitri tremură ca frunza n vântul toamnei. şi pentru ce? că aşa a zis zeus: să fie egalitate! şi a fost să fie!

s a pornit un tunet, urmat de un fulger, sau invers, funcţie de cel care aleargă mai repede (prietenii ştiu ei ce ştiu) şi a nceput să cadă câte un cap. unu ici, altul dincolo, şi uite aşa în fiecare gară din ţară e rost de discuţii: legea e egală pentru toţi. Ai vazut? Gigi nu mai e free! e la puşcărie. după care urmează invariabil: SĂRACU.

din cătun în cătun,  din oraş în oraş, aşa au ajuns la capitală oameni simpli, dar însetaţi de dreptate. odata ajunşi au cuvântat: FREE GIGI!

până aici toate bune şi frumoase: oamenii au ajuns, s au aşezat în faţa tribunalului (să pună presiune pe umerii justiţiei, să o încline pe partea corectă), şi au tras banere şi au decretat Gigi must be FREE!

de ce FREE? de ce nu eliberat? de ce nu afară din închisoare? de ce FREE?

înţelege Gigi străineza şi discipolii lui sunt educaţi şi meditaţi în limbi de circulaţie universală (spun universală pentru că am vazut în fimele astea SF, când se întâlnesc alienii cu pământenii toţi vorbesc limba asta cu FREE. cred că de la Gigi li se trage)? având în vedere media de vârstă a grăunţelor din tava donşoarei cu talere, singura explicaţie este că jiji doreşte mondializarea problemelor justiţiei din România, şi pentru asta pregăteşte un plan minuţios, în limba engleză.

şi cum totul e bine când se termină cu bine, rămâne cum am stabilit, Gigi şi a invitat prietenii din fotbal şi nu numai să petreacă sărbătorile de Paşte la el!

nasol, nu?

cum aşa dintr o dată, noi cei care am stat ca un zid în calea năvălitorilor, să fim acum talpa europii?

intră în scenă actorul principal: banu. îl ştiţi, are diverse denumiri: fonduri, finanţări, fmi, şi altele.da, când n ai alt vinovat, ăsta răspunde prezent la toate.

ce e mai important să produci, sau să consumi? depinde de poziţia pe care eşti. dacă eşti ţară producătoare, e bine să ai unde să ţi duci marfa. dacă eşti consumator, e bine să ai ce mânca. şi mai important e să ai cu ce cumpăra ce mănânci, dar ăsta e un alt aspect, care foarte rar este avut în vedere.

producătorul te evaluează, îţi află posibilităţile, gradul de corupţie, nivelul până la care eşti gata să te vinzi. în genere e draguţ: îţi dă şi marfă, îţi dă şi bani să o cumperi. îi dai tu înapoi când poţi.

dacă, Doamne fereşte e criză de lichidităţi şi n are românăul de unde să plătească banii luaţi pentru plasme, lcd uri, biimăre, cerculeţe şi alte produse care i cresc încrederea în valoarea mea, valoarea mea, nu i nici asta o problemă: vine fmi ul, bagă nişte tranşe de bănuţi, să aibă georgelu de unde să dea înapoi banu la băncile alea mari. care bănci, când aveau profit de meleoane de purcoi, l au împărţit cu statul român.

motivaţia oficială este aceea că, prin acest împrumut, se preîntâmpină o criză de lichidităţi, când o să apară. dacă o să apară.

în fapt, e acelaşi mecanism prin care ăla mic şi prost plăteşte dijmă lu ăla mare şi tare. pe vremuri se mai numea şi tribut. măcar atunci totul se derula la vedere, se negocia şi se plătea. acum se numeşte ajutor, şi e un fel de cămătăreală acceptată că asta e: ciocu mic şi joc de glezne.

şi de ce ne o vrea ieuropa asta aşa mai prostuţi? de ce să ridici căpuţul bălai şi să pui nişte întrebări indiscrete, când mai bine poţi fi extraordinar de prins cu număratul banilor necesari supravieţuirii, cu împărţeala lor, cu planificarea?

nu e mai bine să fii o piaţă de desfacere pentru un producător extern? pentru ce ne trebuie nouă industrie, când putem cumpăra de la alţii? minunat lucru cum o industrie care duduia în urmă cu puţină vreme, este acum neputincioasă în faţa crizei?

acel “noi muncim şi nu gândim” a devenit acum noi plătim şi tot cerşim, un fel de sclavagism modern în care indiferent câţi bani primeşti, întotdeauna vei avea mai mult de dat, adică eşti forever dator.

speranţa că, o dată cu intrarea in lumea civilizată, cel puţin pe hârtie, aceasta va trasa o serie de politici care vor avea ca şi efect, nu neapărat imediat, evoluţia se dovedeşte deşartă: ieuropa ne vrea şi proşti, şi vânduţi.

reforma - acest magnific termen care a trebuit inventat de unii pentru a evolua şi preluat de alţii pentru a tăia şi spânzura în numele unor nobile idealuri.

în genere vorbind, reforma asta face bine. iei ceva care nu merge, îl analizezi, descoperi cauzele care îl ţin în loc şi le înlături. uneori a face reformă presupune şi a face lucruri nu neapărat aprobate de majoritatea celor implicaţi în procesul de reformă. dar, a reforma, de principiu, defineşte o transformare a unei stări care conduce spre o versiune îmbunătăţită a vechii stări.

asta în teorie.

o teorie aplicată, după ureche, se regăseşte în scumpa noastră ţară. aici reforma înseamnă, în principal, distrugere. tot ce merge, tot ce funcţionează, trebuie reformat şi pus pe butuci. mecanismele care stau în spatele acestei reforme reinventate de capele ţuguiate care ne conduc, ţin de situaţia aparte din românika, de contextul global, de situaţii excepţionale şi de, hai să recunoaştem, unele mici interese personale.

să presupunem că tocmai ai pus mâna, în urma aplicării algoritmului de împărţeală a hălcilor, pe un minister. fiind în românia, ăia care au avut înainte ministerul în mod normal şi firesc şi au pus oamenii de curte, denumiţi şi curtezani. am glumit, curteni, deşi dacă extrapolăm şi considerăm că românia este o fecioară, mai masochistă din fire, căreia îi plac abuzurile, în mod repetat, merge şi curtezani. la noi merge totul. ca în bancul ală cu capitaliştii (sau comuniştii, depinde de optică): comunismul a împins ţara până în marginea prăpastiei, capitalismul o va duce şi mai departe.

dar, să revenim. ai câştigat ministerul. ai oameni pregătiţi, cu experienţă, gata să ajute la propăşirea ţării şi a poporului. doar n o să i ţii pe margine, să vezi cum nişte nespecialişti conduc ţara spre marginea prăpastiei. pentru românia, şi au dat mâinile, pentru noi, pentru ţară şi acum să nu poată face nimic. nu, aşa ceva nu se poate.

şi atunci, ce e de făcut? REFORMĂ. iată cuvântul magic. transpus prin diverse altele: restructurare, reorganizare, reorientare, re, re, re şi alţi de re. toţi aceşti re îţi permit să tai în carne vie în numele unui nobil ideal: poporul român. căci totul, dar absolut totul se face pentru ţară, pentru tine, române.

trecem peste amănunte legate de licitaţii trucate, încredinţări directe, şi alte forme de materializare a intereselor în forma lor cea mai brută: banii. astea sunt secundare. în primul rând contezi tu, române.

ce te doare pe tine că din birurile pe care le plăteşti nu se întoarce nimic care să ţi îmbunătăţească viaţa? peste 4 sau 5 ani mai apar câteva promisiuni, se mai fac câteva asfaltări, se mai taie o panglică şi se uită tot. rămân doar imaginile astea suprascrise, pentru că aşa e memoria alegătorului, selectivă. reţine doar faptele apropiate de momentul când pune ştampila pe numele unui viitor partener de dialog al românilor. şi în general alea, ultimele impresii, sunt umflate cu un kg de zahăr, un litru de ulei, o ceapă degerată, un km de autostradă, nimicuri din astea care în general trec prin burtică. ce mai contează principiile când stomacul e gol?

ce mai contează că ţara cade, dacă un nene promite că el va face totul? nu trebuie să i dăm şi lui o şansă pentru a face ceva pentru ţara asta? pentru că dacă nu i dăm, nu tot noi vom fi vinovaţi? nedându i lui o şansă, nu ne condamnăm pe noi? şi în plus, vorbeşte frumos la televizor. şi râde. deci, e bine!

De Tocqueville

noi suntem conduşi de nişte complexaţi care se ridică pe vârfete la poza de grup. o fi bine? o fi rău? că suntem conduşi de ei, mă refer.

ridicatul ăsta pe vârfete e natural în anumite condiţii. dacă eşti la meci, sau la concert. fiind ultimul ai tendinţa să ţi ridici nivelul de inteligenţă câţiva centimetri mai sus, să vază şi ochio tău. dar, ca un efect de bulgăre, la fel se ridică şi ăla din faţa ta şi ăla din faţa lui, până la primul, care nu se mai ridică, el fiind primul.

deci, în acest caz, primul stă pe poziţii fireşti. deci, nu e bine să se ridice, el fiind primul.

dar, dacă eşti primul şi totuşi, insişti să te ridici, ce însemnă asta, că vrei să fii în faţa ta? sau cum? că eşti nemulţumit de tine?

există un complex al omului pitic? sau mai scund?

poate că nu e rău să te ridici, dacă te pozează de la mijloc în sus? sau chiar de la genunchi, când eşti la pescuit.

dar, dacă eşti primul şi faci o poză de grup, în care îţi apare tot fizicul şarmant şi, totuşi, simţi nevoia să te ridici pe vârfete, ştiind totuşi că vei fi pozat pe de a întregul, atunci ai un complex şi un defect, adică eşti mic şi prost!

qed.

extinzând la ce a spus nenea de mai sus, suntem toţi nişte mici şi nişte proşti? conduşi de nişte complexaţi şi frustraţi, aleşi de către noi, alţi complexaţi şi alţi frustraţi? suntem noi neam de chelioşi ce privim încrucişat aşa cum se reflectă lumânarea pe cornee şi care hăhăim ca nişte fini cunoscători a tot ce miscă şi stă?

trăim pentru mop şi pentru andrele? suntem nişte ghoşti rideri ascunşi în haine de maimuţei imitanţi şi drăgălaşi? suntem nişte sugative care adorăm orice concentraţie mai mare decât minimul de 7% din berea neagră?

suntem nişte tineri complexaţi, incapabili să legăm două fraze coerente, când descleştăm gura, care săraca ştiind ce păsărici vor ieşi insistă să stea închisă, dornici de afirmare fără a avea nici un fundament personal, ci doar meritul că tata e ăla de sus?

studiu de caz

Pe o stânca neagra / într-un vechi satuc,
chiar într-o căsuţă / lângă un pătuc,
plânge şi suspină / o batrână mică,
care are fiu / cât un puştiulică.
Căci la guvernare / fiul ei iubit
a plecat aseară / şi n-a mai venit.
Celularul sună / noaptea jumătate.
Nu-i semnal / şi totuşi:
- Oare cine-i, frate?
- Eu sunt, bună maică / fiul tău dorit,
n-a mai mers Taromu’ / şi n-am mai venit
Sun din Capitală, / voi fi premier.
M-a numit chiar Zeus / sunt timonier.
Căpitan e dânsu’ / e ca la armată.
Mica mea oştire / fuge sfărâmată.
Vine criza, foamea / oamenii mă-njur.
L-am servit pe dânsu’ / m-a mâncat în ***.
- Ce spui tu, străine?
Emil e departe / cică de Băsescu nu se mai desparte.
Am crezut că-i glumă / dar era să mor.
L-am văzut aseară la televizor.
Emil e cuminte / nu e derbedeu.
De eşti tu acela / nu-ţi sunt mamă eu!
Lasă-mă cu Zeus / fincă omul chel,
se joacă cu tine / cum doreşte el.
Te-a numit pe tine / după Stolojan.
Crezi că e pe bune? / Te-a luat de fazan.
Am vorbit cu tac-tu / ascultă-l pe moş:
după tine vine / Leana lu’ Cocoş.
Du-te la Băsescu / fă-i un ultim sluj,
apoi ia Taromu’ / să te-ntorci la Cluj!

sursa: largul web, cu atenţionare de la R!

sunt două curente în ceea ce priveşte emisiunile tv din romanes: fie că televiziunile sunt de vină, fie că telespectatorii.

în prima variantă, televiziunile fiind un factor de educaţie, ar trebui să fie mai selective în ceea ce priveşte calitatea emisiunilor din grila de programe. într adevăr, se cere prostie, se urmăreşte prostie, prostie dai. dar, şi prostia asta are un farmec: nu o poţi expune la infinit, şi la 1 şi la 2 şi la 5 şi la 21. eşti cumva selectiv, dai doar la 1 sau doar la 2, nu toată ziua. refuz să cred că la tv se uită numai telespectatori de ştiri de la ora 5. mai pui şi ceva cultură, mai adaugi un documentar, puţină spălătură.

în a doua variantă, telespectatorilor li se oferă ceea ce cer şi vor. de acord, dar problema nu se reduce doar la atât. dacă el nu aude decât manele, nu vede decât telenovele, şcoala nu i oferă nici un fel de deschidere, vede că munca şi valoarea n au nici o importanţă în societatea noastră, dacă efectiv orizontul de aşteptare în loc să se ridice, se coboară, atunci ce poate să ceară? muzică clasică, în loc de manele, mezzo în loc de etno? omul atât ştie şi atât îl mulţumeşte. arată i că se poate şi mai mult şi, în mod cert, va dori mai mult. se câştigă mulţi bani din audienţă, dar, la un moment dat, în evoluţia noastră, va apărea un punct când vom fi efectiv cretinizaţi. şi atunci ce vom cere, ce vom face: ne vom da cu bâtele în cap, doar pentru că asta face audienţă?

în plus, dacă omului îi bagi pe gât iar şi iar aceleaşi chestii de prost gust, prin puterea obişnuinţei el va accepta porcăriile şi la un moment dat va considera că sunt normale. variaţiunea este cea care crează necesitatea de nou, de a trăi şi altceva, îndobitocirea nefiind constructivă, ea ducând doar la distrugerea celei mai mici dorinţe de schimbare.

nu sunt de condamnat emisiunile de 2 lei cu tot felul de personaje dubioase, ci este de condamnat lipsa unei alternative. sunt suficienţi cei care savurează astfel de emisiuni, dar pe lângă astea trebuie să i oferi posibilitatea de a vedea şi altceva, de a putea compara, astfel încât să aleagă în deplină cunoaştere. prin acest liber arbitru, idiotul din spatele ecranului devine direct răspunzător de acţiunile lui, de alegerea lui de a se uita la o emisiune de 2 lei, pe când dacă nu i oferi şansa de a alege televiziunea este răspunzătoare că alege în locul lui.

a început returul. s-a dezlănţuit furtuna: orgolii, aroganţe, flegme, tămbălău, totul, absolut totul s a pornit, mai puţin ceea ce interesează: fotbalul.

blondele şi brunetele de la ştirile sportive şi au aranjat decolteul. fac aici o paranteză: de unde s a luat moda asta să pui femei la sport şi masculi la meteo? presupun că femeile apar având în vedere că la sport se uită consumatori de bere (Hai Noroc) şi la meteo mai mult consumatoare de andrele şi mopuri. e de discutat!

s a aranjat decolteul, sunt gata studiourile, România freamătă: începe marea prosteală.

ciobanul şef se anunţă gata de luptă, potăile scot un mic schelăit, oile behăie la stână, bănişorii ajută pe unde valoarea nu mai poate şi uite aşa este cucerit tăntălăul care ia parte activ la competiţie: bătăi pe stadioane, urlete la ratări, gălăgie mare la birturile din cartier.

să ne înţelegem: iubesc spectacolul fotbalistic, dar detest parodia asta de campionat. dar, mai mult detest fanii: ei sunt cauza principală a maimuţărelii, ei şi televiziunile.

să presupunem că vine jiji, face o aroganţă şi pac pac, scurt ai schimbat canalul, nu te mai interesează teribilismul acestui copil mare, acestui voievod cu mintea descălecată şi plecată cu sorcova. ce se întâmplă atunci? simplu, scade audienţa, şi dacă scade audienţa patronu de la trust va avea grijă ca pe viitor să nu mai apară asemenea mioriţe pe sticlă.

la stadion: mergi o dată, mai mergi încă o dată (ca să ţi dai seama că îţi lipseşte cu siguranţă ceva dacă insişti în prostia ta) şi apoi, gata. nu mai mergi la porcăreala asta. ce se întâmplă: scad adepţii, scad încasările şi l ai lovit pe patron acolo unde îl doare: la bănuţ. dacă e băiat deştept schimbă ceva, dacă nu rămâne doar el cu mioarele lui.

în timpul meciului: cât patos, câtă ardoare. partea proastă este că gamerii sunt atât de rataţi încât poate antrenorul să se dea şi peste cap: numai gelul şi fiţele sunt de ei. de ce nu se poate fără înjurături, fără flegme, fără ciobănismele astea de doi lei? simplu, pentru că aşa îi vrem noi, după chipul şi asemănarea noastră. de ce nu se introduc controale stricte şi camere de filmat pe stadioane, în aşa fel încât dacă ai greşit să nu mai poţi intra? din nou, simplu: ăia care intră sunt ăia care n ar trebui să mai intre şi rişti să rămâi fără turmă. cine riscă aşa ceva?

nu prea văd în liga campionilor, la masa bogaţilor unde potăile noastre nu prea au ce căuta, antrenori frustraţi, jucători nepregătiţi, patroni care se poartă ca la stână. terenul pare că e prea mic pentru numărul prea mare de jucători, fazele sunt cursive, rapide şi pline de adrenalină, lumea cunoaşte meserie, ochiul este plăcut încântat şi aştepţi cu nerăbdare replica echipei adeverse. nu prea se dau pase înapoi, pe când la noi nu prea se dau pase înainte.

spune o zicere că un mare antrenor e ca un mare dirijor: repetă cu orchestra înainte de meci, iar în timpul meciului pune doar simfonia în practică. eventual mai dă o mică indicaţie la un trombonist care a uitat partitura. e clar de ce nouă ne plac mai mult manelele: n au nimic în comun cu civilizaţia şi cu bunul gust!

mă nelămureşte o stare de fapt, şi anume că locul din dreapta al unei maşini luxoase e mereu ocupat de o femeie frumoasă. rămânem strict la aspectul fizic, de restul n avem cunoştinţă.

cum se face că, în dreapta unei maşini fiţoase este mereu o femeie frumoasă? care e raţiunea pentru care acea fiinţă îşi intersectează cărarea vieţii cu un nasol cu ceafă groasă, cu lanţ şi, da, nu putea lipsi, burtica?

se poate presupune că, fiind nişte delicate, trebuie ocrotite, îngrijite, răsfăţate, iar domnul burtică este întruchiparea protectorului mult visat!

dar, în acelaşi timp se poate presupune că este doar un simplu act de comerţ, respectiv, burtică vine cu banu şi sensibila vine cu puritatea ei. caz în care s a dus pe apa sâmbetei puritatea, o floare pusă lângă un rahat, tot a rahat miroase.

o dată intrată în circuit, floricica noastră începe încet, încet să se păteze şi se cam ştie, alfa male ul preferă numai prospături (preferabil până în 20 de anişori). o dată pătată, mai greu vine grădinarul să i acorde atenţie, s o îngrijească şi s o ridice la rangul de rara avis.

în plus, floricica poate fi bănuită că e cam tută dacă îşi închipuie că love is forever. ori n are expertiză, ori e blondă de a dreptul.

sunt nenumărate cazurile de asemenea floricele în shou biz, dar, sunt foarte des întâlnite şi în every day life.

şi atunci, care e deviza, motto ul care le mână în luptă pe aceste amazoane: profită la maxim, cât poţi, acel sublim spend forever, sau sunt cumva anumite speranţe, deşarte le aş numi, de a l lega pe acest făt burtos de ele forever and ever, până ce moartea, sau declinul contului, ne vor despărţi?

ce Dracula, ce Transilvania, ce istorie?

Mizilicuri!
avem o ţară bogată, cu o faună variată: avem preşedinte jucător, smekeraş de cartier, avem moguli de presă, cu oameni infiltraţi în structurle statului, avem oameni de afaceri de succes, dar nu avem afaceri, avem semianalfabeţi la conducere, avem di tăti pentru tăţi.

dar, să nu polemizăm, fruntea sus, avem o reputaţie de apărat. suntem unicaţi, espesiali, mânaţi de cele mai înalte idealuri.

avem tocşouri, cu politicieni, cu oameni de sport, cu oameni de succes, cu tinere talente din domenii de referinţă, avem varietate. Deci, cum să ne plictisim?

consumăm manele pe pâine, sorbim din priviri fetele marinarului, debordăm la accesuri directe şi facem analize pertinente şi echidistante la sinteze!
bem până cădem: bem să devenim vedete, bem de durere, bem de necaz, bem când cumpărăm ceva, bem când vindem ceva, bem când avem un eveniment fericit, inventăm sărbători ca să bem. în ţara noastră dragă, nimic nu funcţionează, nu rezistă, nu e bun până nu e udat.

vara ne înghesuim pe litoralul nostru scump şi drag, plin de impresionişti şi resturi. Pentru ce? Simplu: ca să ne vadă lumea. ţi ai cumpărat maşină nouă? ce faci cu ea? vara o duci la mare şi iarna la munte. satisfacţia achiziţiei maşinii nu are nimic de a face cu confortul oferit, cu siguranţa ei, cu plăcerea condusului. Nu! are de a face cu invidia oamenilor care te văd la volanul ei, care se holbează la ea, îi admiră puterea, forma, calitatea! Bizonule! singurul tău merit este că ai avut bani să o cumperi. în rest tot spre double 0 tinzi.

iarna mergem pe valea prahovei să facem holidaiul, deşi e cu mult peste preţul din alte staţiuni montane cu tradiţie. dar, acolo nu te vede nimeni, şi chiar dacă te vede, nu l interesează. că asta înseamnă civilizaţia: să ai treabă cu tine, să nu te doară de costel şi de gigel!

avem politicianul român. un monstru sacru! un ZEU pe pământ! este de neatins, este de necuprins, este în tot ce mişcă şi în tot ce stă!

e peste tot: la locul de muncă, la cabinet, la bibliotecă, la masă, la toaletă şi peste toate îşi face timp şi pentru tine, muritorule: propune legi, le votează, le critică pe ale altora, face de toate.fericitule! pentru tine lucrează atât! uite de câtă benzină are nevoie să alerge. aleargă mult. uite ce diurnă decontează! tot pentru tine netotule merge în deplasări, să facă schimb de experienţuri, să vadă cum se conduce zimbru, să te facă fericit! merge şi cu avionul, îl decontează şi pe ăsta! la ce riscuri se expune! cum de face faţă.şi chiriile sunt tot pentru tine. are el o casă la 3 km de Bucureşti, dar nu mai poate fi eficient şi dacă el nu e eficient nu mai poate lucra pentru tine. şi atunci să-i dăm bani să stea la un hotel, mai în centru, mai aproape de tine! Cât sacrificiu!

se spune că supravieţuirea unei specii depinde de capacitatea ei de evoluţie. rechinii de la noi s au adaptat impecabil: nici nu şi au intrat bine în funcţii că au şi devenit experţi. au câte o părere pentru fiecare subiect şi câte o soluţie pentru fiecare problemă.

poporul, pentru popor, astea sunt pentru *ulime, o dată la patru ani. în rest, linişte, cât mai multă linişte. numără mai încet banii ăia!!! ssshhhhttt.

în rest, numai de bine!

sunt tot felul de campanii organizate pe bani buni prin care se încearcă crearea unei aparenţe de faună bogată în ţara noastră dragă.

să ne înţelegem, brănduire, brănduire, dar brânza e pe bani. Mulţi bani.

ce se vrea? ceea ce nu e. nu cred că pentru a rămâne turistul extaziat trebuie să i creezi o falsă impresie. a, că rămâne extaziat, asta e clar. ideea este să rămână extaziat şi să mai şi revină. de preferat împreună cu alţii.

ori asta nu se poate obţine prin crearea unei imagini false, de ţară fabuloasă, cu vampiri, draculi în parc, sau mereu surprinzătoare.

nu trebuie să ne îmbătăm cu apă rece, suntem ceea ce suntem şi devenim ceea ce putem.

dacă ai fi vizitator din străinezia ce ai găsi în ţara noastră? cu ce te ar marca în aşa fel încât să doreşti să revii?

avem o ţară frumoasă. dar, din păcate pentru ea, nu este suficient să avem şi o ţară de vizitat.

sunt locuri minunate de vizitat, dar cu ce chinuri. avem lorzi ai asfaltului, dar nu avem asfalturi. vrei să ajungi prin zone cu adevărat mirifice, dar nervii care te încearcă pe parcurs o să ţi schimbe impresia şi în amintire îţi vor rămâne doar bucşele cazute, suspensia terminată şi uleiul ce se scurge pe asfalt în urma ta.

e foarte bună crearea unui brand de ţară, but first ar fi de preferat să creăm o ţară.

spălătoriile din capitala ţării, Kisumu, sunt fabuloase. este o plăcere să mergi să ţi cureţi maşina plină de jegul oraşului, condiţii extra, lucrători experimentaţi, care sunt dedicaţi muncii pe care o fac.

sună bine, nu?

numai în ţara noastră dragă poţi cumpăra nişte foi de tablă, le pui unele peste altele să capete o formă cât de cât şi te faci patron. locaţia acestor cocioabe nu depinde de bogaţia şi frumuseţea zonei: sunt peste tot, începând de la Marele Mall şi terminând cu Ferentariul Întâiului Colorat al Ţării, că doar şi acolo trage un monstru nemţesc de valoare internaţională.

ţi ai tras cămăruţă, automat trebuie să o asortezi. şi cum se poate asorta o asemenea construcţie decât cu nişte culori mai închise, bronzate natural şi rezistente la trecerea timpului. găseşti şi personalul şi i dai bice. producţia trebuie să meargă, afacerea să înflorească. doar economia duduie, nu? n o să fii tocmai tu frâna care ţine ţara în loc.

apă, curent găsim, clienţii fără număr. angajaţilor le plăteşte aşa simbolic, că se câştigă bine din atenţii: românului îi place să fie tratat distinct, să vadă omul că pentru el se mişcă un fir de praf în plus, sau în minus, în unele cazuri, şi atunci plăteşte. nevoia de a fi deosebit, de a fi tratat diferit, de a epata face ca aceşti coloraţi să beneficieze de surplusuri ale veniturilor. de ce oare nu sunt angajate şi piei albe în spălătorii? pentru că nu au acest talent de a se gudura, de a intra pe sub pielea clientului, de a i atinge coarda sensibilă.

ar fi prea mult să vii cu maşina, să plăteşti, să aştepti până e gata şi apoi să pleci, fără a constata că bordul e tot plin de praf, că apa curge de pe maşină ca după ploaie, că parbrizul e plin de degete, oglinzile neşterse şi în plus şi dereglate, că radioul merge pe posturi de manele, şi încă alte multe că uri care conduc către o singură concluzie: spală ţi singur maşina.

ciudat lucru cum se laudă oamenii între ei. a făcut unul o tâmpenie mare, îi spune unui prieten care îi spune unui prieten şi tot aşa până când face o nouă tâmpenie şi se reia, din nou, ar spune unii, procesul.

esenţial pentru lanţul trofic este ca prietenii să aibă cam aceleaşi preocupări şi pregătiri: nu uitaţi că sunt doar transmiţători, nu emiţători. mai greu de ultimul că e mereu în contratimp.

demonstraţia este uşor de făcut cu ajutorul acestei invenţii minunate care se cheamă internet şi care a dus la apariţia de noi categorii de oameni cu noi preocupări.

să luăm de exemplu preocuparea de bază a artistului on line, blogăritul. apare un subect, în presă, scrisă sau on line. este lucru de la sine înţeles că acest subect interesează pe cineva, că altfel nu s ar scrie. ca o observaţie personală, cel mai mare succes îl au ştirile despre oameni, nu despre obiecte, animale, invenţii şi alte asemenea chestiuni.

e şi logic într un fel pentru că oamenii se uită la/citesc ştiri despre oameni. când interesul scade suficient de mult intră în scenă ştirile despre animale, maşini şi după astea, evident şi natural, ştirile cu şi despre sportivi şi oameni de sport. da, e paradoxal, ştirile cu animale sunt mai importante decât alea cu sportivi. şi asta e destul de explicabil. la momentul acestor ştiri, fie posturile sunt deja schimbate, fie privitorul / cititorul care a mai rămas are mari dificultăţi în a şi arăta calităţile care l recomandă că făcând parte din categoria oameni.

să revenim: apare ştirea.

dacă ştirea place, blogăraşul nostru o preia. neapărat trebuie să fie unul care o comentează. dacă ştirea nu e comentată, nu e o ştire. comentariul este preluat de un prieten afiliat. la acest nivel, deja nu prea se mai ştie despre ce e vorba în ştire, dar se ştie foarte bine despre ce e vorba în comentariu şi bineînţeles extazul prietenului în faţa genialului prieten. de observat că ultimul personaj din listă se minunează doar de nivelul de deşteptăciune al prietenilor lui.

şi toate acestea pentru ca între primul şi ultimul din listă să existe o conexiune şi să mai pună o melodie plătită de banii lu patronu.

vuiesc ziarele şi televiziunile şi analiştii de toate categoriile: s a întâmplat o mare nenorocire: florinel a vândut secretele ţării. nesimţitul. cum şi a permis?

ce a făcut florinel este intr adevăr demn de condamnat. nu încerc şi nici nu vreau să i justific gestul: l a făcut să plătească pentru el. e şi o zicală: după faptă şi răsplată.

ceea ce aduce savoare acestui eveniment este altceva: modul şi forţa de reacţie: toate tunurile pe florinel, autorităţile statului merg ca unse, toată lumea îşi face datoria în mod exemplar. nu poate decât să mă bucure o asemenea desfăşurare de forţe. să mă bucure şi să mă întristeze, în acelaşi timp.

nu demult, un anume prim ministru a vândut resursele ţării pe o nimica toată. s a întâmplat / i s a întâmplat ceva? până acum cred că singura pedeapsă este aceea de a candida la preşedenţia ţării.

cu ceva timp în urmă, fabrici, uzine, combinate întregi erau privatizate pe preţuri de nimic de către miniştri şi funcţionari. s a întâmplat ceva? au fost doar avansaţi.

mirarea cea mai mare derivă tocmai din lipsa de reacţie a autorităţilor? unde sunt toţi şnurii aştia care au mers brici la dovedirea lui floricel?

câţi mari rechini au fost condamnaţi? câţi dintre cei condamnaţi au vazut şi camera de la puşcărie? NICI UNUL.

unii dintre ei şi au făcut datoria atât de bine în regimurile trecute încât acum sunt din nou în funcţie. alţii, cunoscuţi ca pisicuţe pe vremea lu bătrânu nicu şi au câştigat, pe baza antenelor, of course, poziţii cheie în stat.

unde sunt autorităţile? cred că au o mică problemă de percepţie şi interpretare. fie nu percep, fie nu gândesc.

cum se câştigă o ţară? cu sloganuri? cu minciuni? în mod normal nu, pentru că dacă mă păcăleşti o dată ruşine ţie, dacă mă păcăleşti şi a doua oară, ruşine mie.

şi atunci, săracul florinel ce să facă? pentru el probabil că dacă ia pe stick un word şi l dă unui prieten, face şi o faptă bună, câştigă un ban în plus. ce poate fi rău în asta, dacă atunci când vinzi o întreagă industrie eşti promovat?

sunt mândrul proprietar al unei maşini.

şi de aici încep belele.

ca un proprietar ce se respectă, trebuie să i asigur maşinii mele toate cele necesare: vizite la service, vizite la spălătorie, loc de parcare, atenţie la cretinii din trafic. or mai fi şi altele dar nu mi trec prin cap acum.

vizitele la service: japcă, furt, lipsă de respect, piese de calitate proastă, asta atunci când nu sunt de la alţii. este demn de remarcat felul cum motivează cei de la service faptul că nu te lasă să stai lângă maşini când meşteresc la ea: pentru protecţia mea. care protecţie? cu cât vezi mai puţine, cu atât plăteşti mai multe piese şi primeşti mai puţine noi. nu pot înţelege de ce la noi piesele sunt mai scumpe, dar ţin mai puţin decât la alţii, deşi SUNT DE ORIGINE.

mergi frumuşel cu maşina în service, te programează peste săptămâni, aştepţi câteva zile să facă lucrarea şi după câteva luni încep să apară efectele adverse. asta în condiţiile în care ai casco şi firma de asigurări plăteşte ore manoperă de parcă ar repara un întreg parc auto. aici cred că e şi vina celor de la casco pentru că acceptă să plătească fără un minim de verificări. o dată cu sosirea crizei poate se va modifica şi acest mod total deficitar de lucru, nu din respect pentru client, ci din respect pentru profit. pentru că, în final, banu contează şi doare cel mai tare.

iubesc în mod special figurile de meşteri desăvârşiţi ale persoanelor angajate în service, modul profesionist de lucru însuşit de a lungul experienţei de viaţă şi motto ul superior ce stă la baza oricărei activităţi: merge şi aşa.

totul în această breaslă, ca şi în altele de altfel, merge pe bază de ATENŢIE. şi prin atenţie nu mă refer la chestiuni de genul: atenţie, acolo mai trebuie îndreptat, atenţie, acolo mai trebuie polishat, atenţie, uşa nu se închide bine, atenţie, sunt urme de vaselină pe tapiţerie, atenţie, cineva s a urcat încălţat pe scaune şi alte mici asemenea atenţii inerente lucrului în service urile europene din Românika.

prin atenţii mă refer la chestiuni care îl impresionează pe bizon: uischeane, vodci (de la caz la caz, funcţie de unghiul de deschidere), mici favoruri şi, bineînţeles, limbajul universal: BANU.

partea proastă este că nici micile atenţii nu asigură o lucrare de calitate, semn evident că oamenii capătă atât de multă atenţie din partea clienţilor încât lucrul acesta a ajuns ca spălatul pe mâini înainte de masă, adică trebuie să se întâmple.

dar, politica firmei este destul de clară: angajaţii noştri sunt profesionişti cu experienţă care lucrează pentru dumneavoastră. din inerţie. sunt curios cam câtă experienţă capătă un angajat de la service, pe lângă salariul primit de la firmă.

să se scrie… (asta e un fel de Va urma)

era o vreme cand nu se gaseau asemena ziare prin romanika. şi cred că era mai bine.

nu ştiai că x uleasa şi a mărit ba botul, ba bustul, nu ştiai că există atâţia fanţi plini de cuceriri, şi parcă era mai bine.

nu erau atâtea busturi femine expuse indecent, care mai de care mai dornice de afirmare şi în mod sigur nu aveai posibilitatea să citeşti ştiri de impact naţional pline de încărcătură educativă.

alarmant este faptul că apar din ce în ce mai multe asemenea tabloide semn clar al cretinizării cititorilor. tirajul este în continuă creştere, neuroni sunt deja intraţi în moarte clinică.

iei o ştire de aici, mai iei una de acolo, mai bagi nişte ţâţe, câteva fufe, un fante cu super maşini şi gata, cade românu extaziat ca vaca în faţa porţii.

ce poate fi mai frumos decât o dimineaţă începută cu o ştire bombă: ia uite pe cine a mai cucerit nu ştiu ce no name, ia vezi ce poziţii mai practică nu ştiu ce frigidă, şi bineînţeles, ştiri internaţionale şi articole savante bazate pe descoperirile cercetătorilor britanici, adevăraţi cercetători tabloidari.

am întrebat un cunoscut cu o părere foarte bună despre el, dar care lecturează la micul dejun asemenea ziare, de ce le citeşte. el mi a răspuns destul de sincer că află din ele ultimele bârfe, bârfe la care nu are acces, sau chiar dacă are acces, nu sunt la fel de piperate cu detalii, în ziarele mai serioase.

bun. de acord, dar pentru ce îi trebuie lui asemenea ştiri, cu ce îl ajută? nu i trebuie pentru ceva anume, ci doar vrea să le afle.

e bine şi aşa. cred că întră în talentele noastre de români de a ne interesa mai mult de alţii şi mai puţin de noi.

nu sunt de condamnat ziarele, ci sunt de condamnat cititorii.

nu sunt de condamnat televiziunile, ci sunt de condamnat bizonii care fac audienţă. o emisiune fără audienţă este o televiziune care nu există. sunt de condamnat organismele implicate în monitorizarea emisiunilor care nu miscă un deget pentru a opri imbecilizarea românilor.

telenovele, ziare, emisiuni, ştirile de la tea time, toate nu fac decât să ne transforme într o masă inertă de cretinizaţi. şi observ că ratingu e în creştere, la fel ca şi tiraju.

Legat de metrou, mergeam intr o dimineata la serviciu si in metrou era unul dintre aceia care se roaga si citesc din carti pentru iertarea de pacate s.a.. Langa el era un nene cu un tabloid cu pagina deschisa la o gagica expusa in conditii naturale, sa zic asa. A fost extraordinara faţa pe care a facut o credinciosul, mai avea putin si ii cadea limba din gura. Cred ca a mai adaugat cateva rugaciuni pentru ziua respectivă.

am primit acuzaţii că scriu prea negativist.

să vedem ce poate fi pozitiv, sau mai pozitiv, folosit de elevaţi:

plec dimineaţa la serviciu (da, e tragic deja simplul plecat, dar bănuţii nu cade din ceruri). aglomeraţie maximă pe stradă, autobuze cu navetişti parcate pe trotuar, microbuze cu provinciali (ce tare sună) veniţi la capitală, tarabe cu flori, pixuri, încărcătoare de mobile, seminţe, ziare, mâncare, şi tot felul de rahaturi.

şi de abia am plecat de acasă.

la metrou: aglomeraţie, întârzieri, transpiraţie, urlete, muzici la playere, adormiţi.

la muncă: nervi, lipsuri, stres, haos, criză.

înapoi spre casă: aglomeraţie, mizerie, români.

ce e pozitiv în tot tabloul ăsta?

cred că simplul fapt că încă fac parte din el.

şi asta în condiţiile în care n am analizat: situaţia ţării, guvernanţii şi nesimţirea lor (aici intră toate), programe tv (durere mare), preţuri, presiunile crizei.

deja mă simt mai bine. a mai trecut o zi!

nu cred ca exista soferi mai complexati decat taximetriştii.

claxonează atunci când laşi un om să intre şi el pe banda de mers, claxonează când se pune verde.

apropo de verde, un banc de şofer bucureştean: ce este milisecunda? timpul scurs de la apariţia culorii verzi a semaforului până când se dă primul claxon!

ceea ce este greu de înţeles este chiar atitudinea lor. în situaţia în care petrec foarte mult timp în trafic şi văd cum se circulă, de ce nu procedează în aşa fel încât să le fie şi lor uşor, dar şi celorlalţi şoferi? ce câştigă dacă tot timpul claxonează şi gesticulează în trafic. revenim aici la nişte vorbe de vedetă cu viziunea din trafic exact până la bara din faţă.

şi mai inexplicabilă este atitudinea taximetristului faţă de şoferii de secs frumos: femeile sunt maltratate în trafic de taximetrişti. nu există un rău mai mare pentru ei decât femeia la volan: claxoane, flashuri, ţipete, frâne şi tradiţionalul: unde ai luat permisul, pe bancheta din spate?

asta în condiţiile în care este cunoscut faptul că femeia prin definiţie este stresată la volan, iar prostia lu nenea taximetristul nu face decât să dea amploare stresului.

bineînţeles că, taximetriştii au un nivel de reacţii, asta să nu i zicem de lack of education, proporţional cu sigla maşinii pe care o conduc: au logan sunt mai ciobani, au merţan se vor în plus şi demni de admirat!

as vrea sa dau si eu o dedicatie

v am sunat să dau şi eu o dedicaţie

cam aşa sună intervenţiile ascultătorilor în cadrul emisiunilor de dedicaţii.

de parcă ar suna şi ei să dea cu un deget în mare.

de unde atâta originalitate şi mai ales atâta calitate în exprimare?
şi mai ales cum mai rezistă emisiunile astea cu un subiect atât de afumat?

sunt ifoane, aipoade, mp3 uri, mp patruri, telefoane cu playere şi o mie alte prostii unde poţi pune muzica trasă moka de pe internet şi ce e mai important toate îţi permit să asculţi exact aceea melodie care ţi place şi care te înnebuneşte. şi mai mult: te lasă să o pui şi pe repet până uiţi cum te cheamă.

atunci de ce aş mai vrea şi io să dau o dedicaţie în emisiunea ta?

de ce să stau ca un idiot să aştept în telefon până intră on air mândreţe de dj, până ăsta binevoieşte să mă asculte şi pe mine şi nu, în ultimul rând, să mai dau şi bani la telefon?

am rămas încă în etapa aia în care muzica se auzea doar la radio şi doar acolo era muzica bună?

simţim încă nevoia să audă toată lumea ce muzică ne place nouă (asta cred că e legată cumva şi de faptul că în maşină muzica se aude la maxim la români)?

nu ma uit la tv.

am cateva saptamani de neparticipare la circul asta de 2 bani.

in romanica, televiziunea aduce panica si, of course, multa prosteala.

ce sa inteleaga omu cand peste tot este jale multa?
ca trebuie sa planga? sa ia si el parte la inmormantare?
imi plac politicienii. si moderatorii. si mi mai place ca moderatorii aia sunt ca mierea. intrebarile sunt finute, situatiile sunt finute, de bun gust.

nu se poate ca politicianu sa fie pus fata in fata cu prostiile, ineptiile si idioteniile pe care le face, le produce si le perpetueaza.

cum se poate sa pui o intrebare incomoda? nu se cade.

de ce?
de lipsa de coloana.

mai dezbatem

noi, romanachii ne pricepem la toate.

si prin urmare ne si dam cu parerea in toate.

la tv u toti mesterii isi dau cu parerea in toate problemele.

ca si realizator de orice, daca as respecta pe bizonu care se uita la mine, din cand in cand cred ca ar fi indicat sa mai chem cate o fata noua prin studio.

nu de alta, dar poate imi pierd credibilitatea, cu aceleasi fete palide la toate emisiunile.

si trebuie retinute, intr un fel

salutul cu care am fost intampinat de blog!

din partea domnului D&G, cu mii de multumiri.

avea si un post pe care l am sters cu gratie cand ma oboseam sa utilizez optiunile lu bloggu”.

profit de ocaziune pentru a l saluta pe mister Mishu si pentru a i dori dezmembrari placute!

am auzit că în această ţară sunt foarte stimaţi şi admiraţi cei care ştiu să editeze fraze, întregi, parcă, şi mi am zis două puncte ia să mă fac şi eu un editor de ăsta respectat.

plictisit şi plin de tot felul de idei care mai de care mai neînţelese am primit o ofertă de pace de nerefuzat din nou două puncte să mi fac blog, să pierd vremea cu graţie şi alături de mine şi alţi câţiva care n au alte lucruri mai bune de făcut. problema aici nu e legată de timpul meu virgulă care e proprietate personală virgulă ci e de a te face pe tine virgulă cititorule să mi acorzi din timpul tău punct

deci virgulă să purcedem!