Simplu, pentru că-şi dă drumul pe horn!
Simply surprising!

greu subiect, cu uşile astea. în genere, uşile reprezintă mijloace/modalităţi de acces. orice om cu scaun la cap, ştie instinctiv că, o uşă separă ceva de altceva. în mod normal, dacă nu ai legătură cu mediul păzit de uşă, execuţi o bătaie fină la intrare şi stăpânul locului te pofteşte să intri sau să ţi continui drumul.

de a lungul timpului, uşile şi implicit modul de atenţionare cu privire la existenţa unui muritor în faţa lor au evoluat. astăzi sunt sonerii electrice, electronice şi spaţiale. uşile nu mai sunt doar de lemn, ci de orice, nu se mai deschid doar manual, ci pe bază de senzori, de impuls, de toate.

oricum, ideea a rămas aceeaşi: vezi o uşă trebuie să te asiguri că te ai anunţat şi că eşti poftit înăuntru.

bineînţeles că, aparţinând de cineva, uşile au suferit şi ele o dată cu orgoliul proprietarului. erai mai cu zorzonei pe tine, luai o uşă mai de efect, erai muritor de foame, puneai un par care să delimiteze accesul. asta în ceea ce priveşte proprietatea privată.

noi, românakii, că despre ei vorbim cu patos şi durere în suflet, am găsit o modalitate inedită de a certifica materialul extraordinar din care suntem făcuţi pe parcursul celor 24 de ore cât are o zi, respectiv ne am tras uşă de impresie acasă, şi uşă de şef la instituţia unde lucrăm. adică vezi Doamne, fiind deosebiţi şi unici, lumea trebuie să vadă acest aspect. şi cum se poate face asta mai bine, dacă nu asigurându-ne accesul pe o uşă specială: uşa de şef. uşa de şef se deosebeşte de uşa de muritor, Ea este o uşă delicată, special destinată conducerii, pe care un sclav nu o poate accesa, fiind în pericol de a fi făcut cenuşă. şăfu nu se simte suficient de şăf până când uşa pe care calcă şi care îi umflă ego ul îi asigură accesul numai lui, doar lui şi decât lui, toate cele trei nulităţi trebuind afectate în acelaşi timp.

nu există uşă pentru conducere, şefime şi alţi purtători de funcţii? cam nasol. asta nu arată decât lipsa de respect pentru farurile călăuzitoare. este, deci, asimilată unei greşeli capitale, soluţia fiind de a se înfiinţa IMEDIAT o asemenea uşă. de ce? pentru că şăfu trebuie să se simtă şăf de dimineaţa până seara. el este dintr un material deosebit, special, plin de el însuşi şi trebuie să se simtă atins în zonele sensibile de la portarul care, atenţie, ÎI DESCHIDE UŞA (fiind şef nu poate atinge un asemenea material comun că poate se ia), până la ultimul lucrător pe plantaţie care, în mod obligatoriu, trebuie să intre pe ALTĂ UŞĂ. această uşă îi spune lui, şefului, o nulitate banală, de altfel, numit pe baza unor criterii cel puţin dubioase, dar total necompetitive, că este un extraordinar, un nemaipomenit, un demiurg, o zeitate trimisă printre pălmaşi.

o certificare a celor de mai sus se poate observa la TOATE instituţiile publice din românika. la cele private mai puţin, poate pentru că acestea au înţeles că statutul de şef este direct legat de cel de subordonat şi viceversa.

citiţi pe blogul număru 1 al poporului! felicitări!

epopeea continuă cu o plimbare prin Istria, marea peninsulă a Adriaticii. începem călătoria cu o vizită de lucru în celebra staţiune croată cu o denumire sugestivă. sunt câteva obiective de văzut, ceva timp de pierdut: un amfiteatru roman, semn că mai marii zilei se distrau la maxim când sclavii îşi dădeau la gioale (cam ca şi azi, de altfel), o veche biserică franciscană, arcul de triumf, templul lui Apollo, castelul cu muzeul de istorie.

continuăm cu o locaţie senzaţională, o aşezare parcă ruptă din paradis: Rovinj. un peisaj mirific, combinat cu o atmosferă aparte şi desăvârşit de mare şi pescăruş. la rovinj timpul se opreşte. nu sunt aşa multe obiective de vizitat, dar totul este compensat de modul cum oamenii şi natura se completează.

o scurtă vizită în Porec, şi drumul ne îndreaptă către Trieste. trecem din Croaţia în Slovenia şi din Slovenia în Italia (spaţiu Schengen). Italia aduce puţin către spiritul nostru, agitaţie multă, gălăgie, însă diferenţele rămân evidente. în Trieste am poposit la castelul Miramare, o superbă construcţie făcută parcă să întărească şi mai mult, dacă era nevoie, zicala conform căreia boierii se nasc. aşezat chiar pe malul mării, cu ponton de andocare şi cu un parc propriu, castelul a fost astfel construit încât să asigure maximul posibil de confort celor care îl locuiesc.

o mică plimbare pe străzile din Trieste îţi aminteşte că italienii sunt deschizători de drumuri în ceea ce înseamnă haine şi parfumuri.

Italia înseamnă în primul rând istorie şi asta se vede la tot pasul. timpul arată că Italia mai înseamnă şi eleganţă, şi asta văzându se, de asemenea, la tot pasul.

trecem peste infrastructură, civilizaţie şi altele identice pentru că nu şi au rostul. un singur tunel de aici, lung de câţiva kilometri, iluminat, cu benzi duble pe sens, cu ventilaţie, cel mai probabil ar înghiţi bugetului ministerului transportului din românika pe câţiva ani.

to be continued …

şi nu uitaţi: urmăriţi cel mai de succes serial al verii: cum să te simţi bine şi respectat pe bani mult mai puţini decât în ză land of choice!

următoarea grupare de plimbări a avut loc în Slovenia. am început cu peştera postojnska (sper că am scris o bine), creată de râul pivka.

este, aşa a zis tanti ghida, cea mai mare peşteră din iuropa, cu o lungime de aproximativ 22 km, din care doar 5 vizitabili de muritori. din cei 5, aproximativ 3 îi parcurgi cu un trenuleţ (da, au construit un trenuleţ, mai bine zis calea ferată, cu care te plimbi prin peşteră). tot aici am aflat de la ghiduşă că unei stalagmite, respectiv stalactite, îi ia 10 de ani pentru a creşte 1 mm (sper să nu confund, mă voi confrunta şi cu alţi vizitatori pentru a certifica autenticitatea timpilor).

peştera este iluminată, şi o zonă a ei este folosită chiar ca şi sală de concerte. este un pic de diferenţă faţă de peştera muierilor de la noi, unde ai mare noroc dacă găseşti pe cineva să ţi dea un bilet. temperatura în peşteră este de 8 grade celsius, în mod constant, deci trebuie ceva haine pe tine, asta dacă nu eşti din Nebraska, precum o tanti mandră nevoie mare de frigul de la ea acasă.

acilea, în această peşteră trăieşte peştele om, o creatură ca o şopârlă, cu piele, fără solzi, oarbă, care vieţuieşte cam 100 de ani (specialiştii o iau din peşteră pe creatură, o expun într un acvariu, şi la o anumită perioadă o schimbă cu alta din peşteră, pentru că expunerea la lumină îi afectează nu ştiu ce aspecte ale vieţii). la intrare se percepe taxă pentru a l filma pe ăsta mic şi slab, dar jos nu te mai întreabă nimeni de sănătate, taxa de mai sus fiind doar pentru iluminaţi.

de formă, în peşteră filmatul şi pozatul sunt interzise, dar în practică mai greu, cu toată că organizatorul petrecerii a avertizat de mai multe ori că pozatul este forbidân.

după peşteră am vizitat un castel din apropiere, nu mai reţin cum îi zice, n are nimic de efect, doar că e săpat în perete şi deasupra unei alte peşteri, iar afterwards ne am deplasat la un castel parcă rupt din basme: castelul bled, aşezat pe malul lacului bled, în alpii iulieni (da, să răspund unui fan, şi pe timp de criză Iulian a avut bani să şi cumpere alpi), de pe ale cărui ziduri arunci un ochi în Alpii austrieci. priveliştea este de nedescris (la insistenţele fanilor vom pune poze, care fac cât cel puţin o mie de cuvinte).

după castel, ne am decis să ne plimbăm cu maşina prin alpi, să vedem milkuţe. am vazut şi nişte milkuţe. şi nişte pajişti alpine, dar am reuşkit să urcăm pe drumuri forestiere (erau pietruite şi mult mai bine semnalizate decât a1-ul nostru) până pe la cota 2200. în stânga aveam un hău foarte primitor, iar în dreapta muntele. a fost o senzaţie de senzaţie, liniştea aplecându-se asupra noastră doar când am ajuns, pe drumuri forestiere, în construcţie ce e drept şi foarte bine semnalizate, ca suprafaţă de rulare şi ca indicatoare rutiere, pâna la 10 km de hai uaiu către rijeka (localitatea de graniţă a Croaţiei). mulţumesc pe această cale unui bun prieten care a avut hărnicia să nu actualizeze hărţile pe gps, fapt care a contribuit în mod covârşitor la adâncirea în nebuloasa drumurilor slovene.

am ajuns la hotel pe la orele 12 ale nopţii, reuşind în mod miraculos să pierd un nou meci din seria limitată a grupelor.

amintirile astea sunt un lucru greu, şi o dată ce rutina zilnică se aşează peste ele rămân ca un praf al timpurilor trecute, ca o boare de vânt într o zi călduroasă în care şi umbra se ascunde din drumul soarelui. uitai că în această călătorie am vizitat şi Ljubljana, capitala Sloveniei. oraş drăguţ, micuţ şi cu nişte preţuri barosan de barosane. oricum, în Slovenia, toate preţurile sunt la superlativ: un kg de cireşe four iuro, un magnet de frigider, să cadă invitatu în şpagat când îl vede 5 iuroi, taxa de drum, aka vignetă - 10 iuro pe şapte zile (cea mai mică perioadă), 2 euroi ora de parcare (de remarcat că nimeni nu parchează pe unde îl taie capu, eczistă zone, supraterane şi subterane special amenajate unde îţi laşi vehiculul), nu mai ştiu cât e gazu, dar reţin că la faţa locului mi s a părut cam mult şi n am alimentat.

a se continua…

ceea ce urmează este true story şi cred că a şi apărut într un ziar central, ziarul cel mai apropiat de sufletul cititorilor (îmi plac topurile astea inventate de nişte nimeni numai ca obiectul adoraţiei lor să fie pe primul loc, a se vedea reclama lu naşu, şoul cel mai iubit de români????), cred că e ziarul lui gregoar (care de altfel scrie more than ok).

este vorba de un brazilian (diferenţă de cultură şi preţ pus pe timpul liber faţă de iuropeni, zic de ei că pe aici dau şi eu cu sapa) care s a dus (a mers, fiind prea tânăr să se ducă) să se angajeze. persoana de la pupitru, angajatorul cum ar veni, îi face un calcul şi ajunge la următoarea concluzie: 320 dolari pe lună, 80 de dolari pe săptămână, 16 dolari pe zi, 2 dolari pe oră.

bine, bine, zice neangajatul, dar mie îmi trebuie doar 200 de dolari pe lună ca să trăiesc (nu se exprimă foarte bine ce înseamnă acest trăiesc. în mod clar trăiesc fără plasmă, telefon de fiţă, mașină de complexat), vă rog să faceţi un calcul şi să mi spuneţi câte zile trebuie să vin la serviciu pe săptămâna şi câte pot sta acasă cu familia. zis şi făcut, cei doi s au înţeles (practica probabil fiind în zona foarte des întâlnită) nenea angajatorul urmând să mai angajeze pe cineva pentru restul zilelor cât celălalt n avea nevoie de bani (ce e aia), contribuind în acest fel şi la scăderea șomajului.

pe bdul Iuliu Maniu s au dublat bordurile, adică s a pus bordură peste bordură, ceea ce arată ORIBIL. să esplice cineva lu lăutaru că ţi ajunge o singură vioară să cânți la ea, n ai nevoie de două.

în plus, cum zicea un mare învăţat, în zilele noastre mormintele ar trebui făcute cu două găuri în dreptul mâinilor, pentru ca oamenii să fie înmormântați cu mâinile afară, să vadă toți cocliții că pe lumea cealaltă pleci cu mâinile goale.

Proverb românesc: Ultima cămașă e fără buzunare.

plecarăm de la Buda şi Pesta către Croaţia. in şi out doar pe high way (da au şi unii şi alţii adevărate autostrăzi). ce e drept, la croaţi se vede oarece diferenţă faţă de unguri, e puţin mai sărăcie, să zicem, dar e muuuuuult peste ce se vede in românika. în paranteză, când mai vine vreun star din străinezia şi confundă bucureştiul cu budapesta, naţionalistul din noi ar trebui să stea cuminte şi să se simtă mândru, nu de alta, dar e o diferenţă ca de la cer la pământ între cele două oraşe.

intrarea in croaţia s a făcut pe autostradă. la vamă ne au dat un pliant în care eram informaţi că e obligatorie centura, e obligatoriu să mergi cu faza de întâlnire aprinsă, că e cu desăvârşire interzis să foloseşti claxonul. de altfel, în aproape 2 săptămâni de petrecut prin croaţia, n am auzit nici un claxon (poate prin alte ţări se vând maşini fără claxon, cine poate şti).

la graniţă treaba merge foarte repede, dacă se formează cozi, poliţiştii se miscă printre maşini şi iau paşapoartele pentru a le verifica, spre deosebire de românaki de la severin, care erau foarte preocupaţi cu consumul de corcoduşe şi i durea la trei metri în spate de tâmpiţii ce formau coada.

prima vizita a fost în Zagreb, capitala Croaţiei. un oraş foarte frumos, foarte chic, cu doamne şi domnişoare foarte, foarte draguţe. sunt multe obiective de vizitat şi de văzut, oraşul este destinat vizitingului.

din zagreb am continuat marşul către plitvice. aici este un parc naţional monumental, de altfel cel mai vechi din europa de SE, aflat în patrimoniul mondial UNESCO. sunt cascade, cea mai mare având aproximativ 80 m, multe lacuri, animale, păsări. fiind o ţară unde lucrurile se fac cu capul, şi nu cu lopata ca la noi (cineva să explice vă rog lui boc că nu e prim ministru pentru a da la lopată sau la coasă) au fost construite peste întreaga suprafaţă de apă poduri/cărări de lemn, care asigură accesul la toate obiectivele. pentru a avea o viziune asupra turismului, parcul este vizitat anual de aproximativ 1 milion de turişti (dna udrea, un milion e cifra aia formată din UNU e zeus la care adaugi cam tot atâtea zerouri câţi turişti vizitează ţara asta guvernată de profesionişti). vizita a durat cam 6 ore şi pot spune că nu am atins toată problematica.

din plitvice direct la opatija, această Nisa a Adriaticii. hotelul superb (poate şi pentru că era de 4 stele), personalul extraordinar (simţi efectiv că este clientul stăpân). din nefericire, plajele nu sunt ca pe la noi, adică e mai multă piatră şi mai puţin nisip. apa extraordinară (îţi vezi picioarele din avion).

moneda naţională la croaţi este kuna. un euro face cam 7.1 kune. benzina este 8.4 kune, iar la fiecare 100 km de hai uei plăteşti 5 euroi.

de preferat ar fi să schimbi euroi la bancă pentru că peste tot se percepe un comision de 2%.

prin croaţia ne am plimbat foarte mult. de remercat că aici se respectă limitele de viteză, că dacă e linie continuă nu se depăşeşte, că dacă eşti străin şi mergi cu 50 la oră, că atât e limita, nimeni nu te claxonează, că sunt oameni cu maşini de zeci de mii de euro care au învăţat că miile de euro nu compensează lipsa de educaţie, şi care stau în cozi de zeci de maşini fără a da muzica la maxim şi fără a folosi claxonul ca pe o dovadă a superiorităţii. în altă ordin de idei, nimeni nu este mai presus de lege.

nemţii, ungurii, slovacii sunt aici ca la ei acasă, poate şi din cauza faptului că sunt extraordinar de multe insule, peninsule, plaje şi plăjuleţe, toate cu specificul şi cu frumuseţea lor. in croaţia e destul de greu să te plictiseşti: nu ţi place o plajă, îţi iei catrafusele şi mergi la alta, ai de unde.

pe plajă nu e gălăgie, nu e mizerie, nu e agitaţie, este aşa cum ar trebui să fie pentru a te relaxa.

continuăm cu plimbăreala în episodul următor.

well, pentru ce munceşte românu ca tractoru pe moşie? unu pentru casă, unu pentru masă, unu pentru maşină, altu pentru plimbăreală. într un an de reduceri - creşteri, de maximă prostie guvernamentală, inconştienţa îşi arată dinţii şi românu pleacă la plimbare internaţională.

first step, rezervarea! se foloseşte booking.com. firmă serioasă, şi economă, dă un preţ cu aproape 25% mai puţin decât cea mai ieftină agenţie de turism din Românica micuţă la economie ca boc la înălţime. de ce? pentru că pe ei îi interesează şi profitul, dar şi clienţii să fie mulţumiţi, nu ca jăpcaru român care se numeşte afacerist şi vrea profit maxim!

plecarea din centrul universului - Bucureşti, într o vineri după amiază. poposim la Sebeş, de unde a doua zi cu noaptea în cap, pornim către ieşirea spre Ungaria. Szeged şi apoi Budapest. de la szeged până la budapest, well, e o autostradă. dar autostradă adevărată, nu porcăială ca la noi românii, imitaţie făcută pentru ca unii şi alţii să şi ia partea şi proştii să vadă o porţiune de asfalt cu restricţie de 130 km per oră. şi pe partea stângă şi pe partea dreaptă ezistă garduri de protecţie, pe toată lungimea autostrăzii, aşa încât am fost privat de una din plăcerile plimbatului pe autostrada made in romany: animalele moarte sau chiar vii când se mai supără şi intră pe high wayul cu destinaţie solară.

budapesta este formată din 2 oraşe: buda şi peste, despărţite de blue danube. oraşul este foarte frumos, curat, civilizat şi organizat. am rămas surprins de educaţia şoferilor: în trafic nici un claxon, nici o depăşire de smeker, oamenii erau perfecţi aliniaţi, toţi mergeau în acelaşi ritm, fără nici un fel de frustrare gata să răbufnească. ce e drept şi semafoarele îi ajutau fiind perfect reglate astfel încât dacă mergeai cu eczact 50 km la oră le prindeai pe toate pe verde. poate e vreo minune spaţială, dar sper ca până în 100 de ani să ajungă şi la noi.

sunt destule de vizitat şi de vazut în Budapesta: podurile peste Dunăre, catedrale, clădirea parlamentului, palatul regal, biserica mathias, basilica sf ştefan, insula margareta (formată de dunăre), şi multe altele. din nefericire am stat doar o noapte şi nu am vizionat chiar totul. merită revenit.

forintul este moneda lor, 1 euro este cam 270 de forinţei.

de precizat că sunt cu o oră în urmă (ştiu eu pe cineva care a omis acest aspect şi a pierdut un muzeu, la vizitat mă refer). se plăteşte vignetă şi este 33 de roni sau 7.5 euroi, după preferinţă. valabilitatea minimă este de 7 zile. benzina are cam acelaşi preţ ca pe la noi, nu mai ştiu eczact (se poate plăti în euroi).

to be urmat cu restul expediţiei…

dacă nu ştiaţi e momentul pentru o dezvăluire. precum spun oltenii, cea mai deşteaptă rasă de oameni (nu e cu sens peiorativ) se făcu un un sondaj de opinie (îl găsiţi pe evz.ro, ediţia din data postării) care hotărî fără putinţă de tăgadă că, şi dăm cuvântul sondajului:

<<
Femeile din România, căsătorite sau cu gânduri de măritiş, ar fi gata să uite de fidelitate pentru o aventură cu o vedetă precum Hugh Jackman sau Mircea Badea, potrivit unui sondaj de opinie realizat în perioada 15-26 martie de kudika.ro, pe un eşantion de 6.678 de femei, dintre care 3.678 au răspuns on-line şi 3.000, în stradă.

Peste 60 la sută dintre respondente nu ar sta pe gânduri să-şi înşele partenerul cu o vedetă, dacă i s-ar ivi ocazia, în timp ce restul au declarat că nici nu se gândesc să facă asta.
Deşi româncele sunt apreciate drept femei cu valori morale ridicate, care nu îşi riscă relaţia stabilă pentru o aventură, lucrurile se schimbă când intră în scenă bărbaţi cu notorietate.
Cele mai multe dintre femeile chestionate (36%) au declarat că şi-ar înşela partenerul cu Hugh Jackman, vedeta din „Australia” sau „Xmen”, declarat în 2008, de revista „People”, drept cel mai sexy bărbat în viaţă.
Pe locul doi în preferinţele româncelor se află Mircea Badea, pentru care 24% dintre respondente ar uita de soţi. El este urmat de Leonardo DiCaprio (17%), Adrian Mutu (14%) şi Ştefan Bănică (9%).

La întrebarea „pentru ce vedetă ţi-ai părăsi partenerul”, 33% dintre femeile chestionate l-au nominalizat tot pe Hugh Jackman. 22% ar renunţa la actualul partener pentru David Beckham şi 19% - pentru Mircea Badea. Leonardo DiCaprio şi Radu Vâlcan sunt vedetele pentru care 13% dintre persoanele chestionate şi-ar părăsi bărbaţii.

Majoritatea persoanelor intervievate s-au declarat dispuse să facă un copil cu o vedetă dacă aceasta iar cere. Şi aici, tot Hugh Jackman a întrunit cele mai multe voturi: 34% ar face un copil cu Hugh Jackman, 23% cu David Beckham şi 19% cu Mircea Badea.
Pe lista vedetelor cu care româncele ar dori să aibă un copil se află şi Radu Vâlcan, considerat cea mai sexy vedetă din România în 2009 (la gala TV Mania) sau Leonardo DiCaprio.

>>

în primul rând, cine este Radu Vîlcan? trecem peste întrebare, goagle ne ajută dacă ne interesează şi ajungem la subiecte care doare, să zicem ca n popor, sau ca între fete.

asocierile astea spectaculare între Wolverine şi clămpăugu de Mircea Badea nu ne pot duce cu gândul decât la influenţe felicsiene. e clar că femeile în general sunt mari amatoare de pisici. iar mircea badea e mare apărător de pisoi, deci faptul că un sfert dintre tantile care au răspuns pe stradă sau on line, ar testa rezistenţa băiatului de balta albă vine ca o încununare firească a instinctului matern.

că mutu apare după mircea badea este la fel de firesc. nu foarte multe femei vor drogaţi în viaţa lor. mircea badea e super cuul, are muscle, are şarm, bate câmpii o oră în fiecare zi (semn clar, fato, că dacă te împreunezi cu el o oră, scoţi cele 5 minute de publicitate, iar restul de 53 de minute le vorbeşte fără probleme) şi îşi dă cu părerea în toate problemele omenirii (un alt plus, varietatea de idei).

se pare că, fiind încă în tranziţie româncele sunt victime sigure ale credinţei că tot ce zboară se mănâncă, şi s ar pune de făcut copii cu primul afiş decupat de pe tvu (era interesant de introdus guţă, ză king, în sondaj). mai grav este că, nu numai că şi ar înşela partenerul, dar l ar şi părăsi.

ne adâncim în analiză şi vedem că we have a big problem: mirciulică predică la ore târzii ale nopţii, deci repondentele nu prea sunt mămăiuţe, intervalul orar fiind în afara targetului. poate doar dacă nu l văd în reluare, în ză morning, când tataia e plecat să aglomereze troleul şi piaţa. în ambele cazuri, mircea face ravagii, şi nocturne şi matinale (noaptea tânăra intelectuală, cu ochelarii pe nas adoarme cu el în gând şi i face un vis la ceas târziu; dimineaţa mamaia îl preia de fresh şi l bate cu proteza că vorbeşte urât de domnul băsexsu).

concluzia este clară: 24% dintre doamnele eşantionului sunt duse cu pluta la plimbare şi s ar arunca fericite peste bord crezând că mircea este chiar marinarul pe premisa că l critică în fiecare seară.

nu se ştie însă, cîte dintre ele s ar prostitua on line şi câte în modul clasic, pe stradă.

PS: Wolverine e departe rău. a fost pus în sondaj doar la impresie, să i crească credibilitatea.

pentru cine nu ştie, nu e nici o problemă, află acum: la nivelul de sub Zuus eczistă o comisie care, ca orice comisie, analizează, ba de una, ba de alta. pe numele ei se cheamă Comisia prezidenţială (de la prezident) pentru Analiza Riscurilor Sociale şi Demografice.

din analiză în analiză, onorata comisie, după o lungă şi istovitoare evaluare ce cuprinde contextul economic, social, revoluţia, evoluţia, involuţia, faptul că în procesul evolutiv, maimuţele de pe teritoriul ţării noastre erau inferioare altor maimuţe şi se ocupau mai mult cu destinderea zonei dorsale, de aceia ajunsărăm un popor de leneşi, precum şi alţi factori direct responsabili de kktul în care suntem, o dădu, comisia adică, în demografie. şi iată cu ce concluzii ne bucură:

<<

Cheltuielile totale anuale pentru pensii în România se cifrează la peste 10 miliarde de Euro constituind cea mai mare categorie de cheltuieli bugetare. Ponderea lor în PIB a fost în anul 2008 de aproximativ 7,3% (fără a lua în calcul pensiile agricultorilor şi cele din sistemele militare care ridică toate cheltuielile la aproximativ 9% din PIB), iar în Bugetul general consolidat de peste 26%. De aceste pensii beneficiau în 2007 aproximativ 5,7 milioane persoane, la un număr mediu de salariaţi de 4,9 milioane, pentru fiecare persoană care contribuia la sistem şi plătea impozite revenind astfel aproximativ 1,2 pensionari. Este evident că riscurile implicate sunt uriaşe, mai ales că de atunci situaţia bugetară s-a degradat şi mai mult.

Studii credibile prognozează că ţări cu situaţie similară cu a României (Polonia, Ungaria) vor ajunge la cheltuieli pentru pensii de 16 - 21% din PIB în 2050. Pentru România care are cheltuieli publice totale de aproximativ 30 – 35% din PIB, a ajunge chiar la acest nivel ar însemna să aloce jumătate din Buget numai pentru pensii ceea ce este de-a dreptul imposibil.

Pe lângă pensiile speciale inechitabile pentru parlamentari, magistraţi şi alte grupuri privilegiate se înregistrează şi abuzuri numeroase în masa mare a pensionarilor prin pensionări frauduloase, în special în cazul pensiilor de invali­ditate. Numărul pensionarilor de invaliditate a crescut de peste 4 ori după 1990 ajungând în unele judeţe la aproape 30% din numărul total de pensionari în timp ce în altele este de 5-6%. Este evident că sistemul de acordare a pensiilor este scăpat de sub control de instituţiile publice şi acest lucru afectează grav inte­­­resele masei mari a pensionarilor care îşi văd drepturile diminuate complet ne­justificat. La aceasta se adaugă perspectivele de îmbă­trânire a populaţiei şi scădere accelerată a populaţiei tinere care sporesc riscurile pe termen mediu şi lung pentru sistemul de pensii.

Şi înainte şi după 1989 sistemul de pensii a fost controlat politic, Casa Naţio­nală de Pensii şi alte drepturi de Asigurări Sociale (CNPAS) neavând o independenţă reală în gestionarea fondului, în elaborarea şi adoptarea deciziilor strategice.

Una dintre problemele cu consecinţe grave pe termen lung este slaba aco­perire cu asigurări de pensie a populaţiei de vârstă activă. În prezent, mai puţin de jumătate din populaţia activă este asigurată pentru pensii (sub 5 milioa­ne din cele 10,5 milioane cât numără populaţia activă). Peste 25-35 de ani cei care lucrează „la negru” sau nu lucrează deloc (semnificativi ca număr) vor atinge vârsta de pensionare fără să fie asiguraţi şi vor împovăra sistemul de asistenţă socială (solicitând din bani publici venitul minim garantat sau alte forme de ajutor social). Între aceştia femeile sunt mai numeroase, casnicele (25% din populaţia feminină inactivă) fiind cele care fac diferenţa.

Pe termen mediu şi lung raportul dintre pensionari şi salariaţi se va menţine ridicat, structura populaţiei României fiind una atipică, cu cohorte/ge­neraţii foarte nume­roase la vârsta de 19-41 de ani (rezultat al politicilor pro-nata­liste agresive din perioada Ceauşescu) şi foarte mici la vârstele de 0-18 ani (gene­raţiile tranziţiei). Ca urmare, pe piaţa muncii vor intra în viitor generaţii puţin numeroase, iar numărul de salariaţi nu va putea creşte foarte mult, chiar în even­tualitatea unei creşteri economice. Numărul de pensionari, pe de altă parte, se va menţine constant un timp pentru pensionarii ne-agricultori şi va scădea la cate­goria pensionari agri­cultori care va deveni nesemnificativă numeric în următorii 10 ani.

După 2032 (când generaţiile născute după 1967 vor atinge 65 de ani) un val suplimentar de pensionari va intra din zona de contributori în zona de bene­ficiari afectând grav rata de dependenţă pentru următorii 22 de ani. De-abia spre 2050 sistemul de pensii se va stabiliza pe componenta demografică, echilibrul lui depinzând atunci doar de componenta economică.

Procentul pensionarilor este în prezent de aproximativ 28% din populaţie pentru că avem (încă) o populaţie tânără şi nu pentru că vârstnicii ar lucra până la vârste înaintate. Oricum şi procentul actual al pensionarilor este mare, ca dovadă faptul că a crescut de la 15% din populaţie în 1990 la 28% în 2007.

Ponderea pensionarilor va fi de aproximativ 32% din întreaga populaţie în 2025 şi de peste 45% în 2050 în situaţia păstrării vârstei medii reale de pensio­nare din prezent. Pentru a menţine o pondere acceptabilă a pensionarilor în popu­laţia totală, de aproximativ 30%, vârsta medie reală de pensionare ar trebui să fie de 65 de ani iar vârsta legală de aproximativ 70 de ani. În 2025 vom avea 6,5 milioane de pensionari dacă menţinem o vârstă (reală) de pensionare redusă şi 4,9 milioane dacă ajungem la 60 de ani. În fine, în 2050, la o posibilă populaţie de 16,7 milioane de persoane, vom putea avea 5 milioane de persoane pen­sionate (30%) numai dacă atingem o vârstă medie reală de pensio­nare de 65 de ani deci o vârstă legală (statutară) de pensionare de 70 de ani.

comisia propune şi o serie de direcţii de urmat pentru a nu cădea în ispită. unele sunt implementate de eficientul guvern condus de micuţul cel rău de la Victoria, versiunea îmbunătăţită, nivelul 4 de update (creşterea vârstei de pensionare, egalizarea vârstei de pensionare între men şi women, reducerea pensiilor aberante, în paranteză exagerat de mari şi alte asemenea chestiuni de efect), pentru a identifica şi exploata şi alte surse alternative de bănuţi pentru băeţii deştepţi, de profesie afacerişti cu statul (având în vedere lema guvernării: statul n are bani pentru toţi proştii, ci doar pentru ăia deştepţii).

concluziile în sine sunt destul de scary, combinate cu reseturile şi failurile de care dă dovadă versiunea 4, chiar cu îmbunătăţiri şi aport de independenţă, dar, mergem pe principiul românesc made 100%: odată intrat în rahat, nu contează cât de mult de afunzi, tot în rahat eşti!

sunt multe aspecte tratate de această comisie, ce ţin de inechităţi sociale, de salarizare, dar, toate pot fi consultate la adresa de vvv

www.presidency.ro/static/CPARSDR_raport_sinteza.doc

enjoy it (acolo sunt banii *ulimii)!

PS: linkurile de alături (mai sus puţin, în partea dreaptă a ecranului) nu vă asigură nemurirea, dar o mică plăcere da!

zile de sărbătoare, de apariţie, de cadouri, de surprize, all for women.

bărbatul, această categorie subjugată de soartă trebuie să se conformeze. în treacăt fie spus, oare o femeie sau un bărbat a stabilit că aceste zile sunt pentru femei? asta cu atât mai mult arată puterea din umbră, cu cât de a lungul istoriei rolul femei a fost unul destul de limitat.

problema nu derivă din cadouri pentru femei, mici atenţii sau liber de la program, în cazul în care şăfu nu e vreun frustrat care prinde eficienţa de picior chiar în aceste zile, ci din faptul că trebuie o zi specială pentru ca masculul să şi aducă aminte de femela lui.

pe această logică, zilele din titlu pot fi considerate mai degrabă ca o certitudine a faptului că femeile, unele, majoritatea, se pare, se simt neapreciate. şi că au simţit nevoia ca anual, să şi aloce zilele lor, în care să se simtă aşa cum ar trebui să fie tratate în fiecare zi.

ciudat cum, în această perioadă, la ştirile din sport, mai apare câte o moakă de fotbalist român care a auzit undeva o replică de genul “femeile merită flori în fiecare zi”, pe care o spune cu seninătate în timp ce dă flori în sanctuarul prostiei universale, aka mall, la doamnele vânzătoare. bizonule, faptele frumoase nu se fac publice! ce te reţine să nu ţi iei fizicul superb în fiecare zi şi să faci coadă la moool la dăruit flori? oare faptul că în mintea ta ar deveni o banalitate şi n ar mai fi aşa o faptă eroică, demnă de dat la teveu să se holbeze zimbrul carpatin la tine în timp ce se ceartă cu femeia visurilor lui pe telecomandă şi pe post: ba pe acasă, ba pe circul de la ştirile sportive?

şi cum, la alte ştiri, de data asta pentru oameni serioşi,femeile sunt sărbătorite de companiile private cu flori, pişcoturi şi şampanie, totul pentru a da bine pe stică. pe principiul aşa da, uite nişte bărbaţi şi nişte firme care ştiu să respecte femeia, nişte maimuţei se pupă artistic în faţa camerei de filmat, ea căzută în extaz de atenţa acordată, el copleşit adânc de importanţa momentului şi a camerei de filmat!

una peste alta, absenţa femei nu simplifică existenţa bărbatului, aşa cum absenţa bărbatului nu complică viaţa de zi cu zi a femei!

PS: puteţi face, în linişte, un cadou Femeii de lîngă voi accesând printr un simplu click widgetul alăturat! Rămâne secretul vostru!

Q: care este diferenţa dintre o găină şi o femeie?

and

A: găina stă liniştită pe ouă!

PS: fără nici o trimitere la emisiunea Q&A de pe marele post al lui miau miau!

În lumea actuală se investeşte de 5 ori mai mult în medicamente pentru virilitatea masculină şi silicoane pentru femei, decât în vindecarea bolii Alzheimer. Din această cauză, în câţiva ani vom avea bătrâne cu ţâţe mari şi bătrâni cu p..a tare, dar nici unul nu-şi va aduce aminte la ce servesc.

Laureatul premiului Nobel pentru literatură

Din cauza recesiunii, pentru a economisi costurile la energie, luminiţa de la capătul tunelului va fi stinsă.

Semnat: Dumnezeu

ghid de prins mâţa de coada, indicii şi semne clare cum că ceea ce se pare chiar nu este şi cel ce va fi a fost cel care este.

Tipuri de minciuni: 1. nevinovată, salvatoare, răutăcioasă şi înşelătoria.

Femeile mint pentru a i face pe ceilalţi să se simtă bine, bărbaţii mint pentru a se simţi ei bine.

cea mai obişnuită formă de minciună este aceea de a te minţi singur. Aceasta îi permite unei persoane să fumeze două pachete de ţigări pe zi şi să pretindă că nu este dependentă de tutun.

femeile sunt mult mai greu de minţit pentru că în timp şi au dezvoltat abilitatea de a percepe anumite semne ale corpului care trădează minciuna. în timp ce bărbatul vede mai bine la distanţă, având abilitatea de a focaliza, femeia poate percepe detaliile de apropiere, având un câmp vizual mult mai larg decât al bărbatului. de aici derivă şi capacitatea bărbatului de a putea conduce mult mai bine şi mai sigur pe timp de noapte, precum şi capacitatea femeii de a vedea mult mai repede într o intersecţie o maşină care vine din lateral. nu se ia în discuţie viteza de reacţie.

pe tema microexpresiilor, expresii fugare, abia schiţate, de fracţiuni de secundă, nenea Bill a fost filmat cu o cameră şi s a constatat că s a încruntat înainte de a  răsunde întrebărilor ce o priveau pe Mony.

în general, mincinoşii folosesc forme impersonale de exprimare, fără a aduce în discuţie propria persoană şi fără a şi asuma responsabilitatea. de asemena, folosesc cuvinte prin care încearcă să întărească inepţiile debitate: “Pe cuvânt”, “Crede mă”, “Nu glumesc”, “Sincer”, “De ce aş minţi”, şi tradiţionalul etc.

Cuvintele “Numai” şi “doar” sunt utilizate pentru a micşora ceea ce urmează după ele. “Sunt doar un om” este replica unui personaj care caută scuze pentru propriile tâmpenii, “numai cine nu munceşte, nu greşeşte” spune că am încercat, dar nu e vina mea că nu mi-a ieşit.

există trei indicii în ceea ce priveşte vocea care l dau de gol pe mincinos: intensitatea, volumul şi viteza, toate fiind modificate de faptul că el spune ceva despre care ştie că nu e adevărat. soft ul intern îî dă astfel câteva palme şi i spune că setările au identificat o discrepanţă între ceea ce i iese pe gură şi ceea ce are în cap. aşa că atenţie la tonalităţile înalte, dar şi la cele joase. un răspuns întârziat este un răspuns compus, care n are legătură cu realitatea.

privirea este un indiciu important care descoperă minciuna şi o trimite la bara de streap tease. cînd dreptacii îşi amintesc un eveniment care S A ÎNTÂMPLAT îşi activează partea stângă a creierului şi privesc spre dreapta. când inventează, îşi activează partea dreaptă a creierului şi privesc spre stângă. la stângaci e pe dos.

is simple: MINTE, se uită în STÂNGA.

mai sunt şi alte aspecte derivate din gesturile corporale, ce ţin de mici detalii, de genul: scărpinatul nasului, al urechii, aranjatul părului de la gură, trecutul mâinii prin păr, mici gesturi care trebuie să dea siguranţă. un mincinos va sta cu mâinile în buzunar, pentru că astfel crează o situaţie de forţă, de echilibru, de stabilitate.

rândurile de mai sus au fost deduse din cartea “El e cu minciuna, ea vorbeşte întruna” de A and B Pease.

în rest toate e bune, pe la noi se minte natural, asta însemnând că minciunile nu conţin E uri din nici o categorie, iarna nu e ca vara şi în general iarna e mai frig.

ce este shoppingu la reducere?

un motiv ca femeile să şi cumpere lucruri de care n au nevoie şi de care nu vor avea niciodată nevoie. Lucrurile vor fi cumpărate, pentru că s ar putea să le fie folositoare şi pt că SUNT LA REDUCERE (argumentul suprem).
a existat viaţă înainte de reduceri? nu prea. toate care au fost şi care vor veni stau în loc, aşteptând marele eveniment: preţuri scăzute de la foarte mare la un pic mai jos de foarte mare.
ce poate fi mai cuceritor decât un bărbat plimbat printre raioane, căci ele, femeile, nu analizează produsele din mers, ci prin atingerea şi mânuirea fiecăruia. acesta este marele moment când neuronii sunt puşi la muncă pentru a identifica UNDE POATE FI FOLOSIT acel produs care în mod normal ar trebui să rămână în raion. nu are utilitate? nu e nici o problemă, îi va fi găsită una. şi mai grav este când pentru a justifica un produs, mai trebuie cumpărate încă cinci pe lângă el.
şi mai cuceritor decât bărbatul dintre raioane este cel de la cabina de probă. cum duce el ca un sfetnic de încredere numere mai mari şi mai mici ale garderobei până când mândra găseşte pe ACELA care să se potrivească.
cuceritorul absolut este bărbatul de la raionul de lenjerie intimă. singurul bărbat de la raionul de lenjerie intimă, plimbându-se printre doamne şi domnişoare ca un temerar care este dispus să se sacrifice pentru fericirea jumătăţii.
şi pentru ca umilinţa să fie maximă, prin raionul de electronice şi prin raioanele pentru bărbaţi se trece în viteză maximă, pentru ca domniţa să nu piardă nici un moment preţios din sales.
discuţie la shopping (mai bine zis pe la sfârşitul shoppingului):
ea: mergem să vedem şi acolo?
el: nu mai vedem nimic, cumpărăm ce avem nevoie şi plecăm acasă.

nu cu zohan. era funny cu el, ci cu femeia româncă, intermediate age, cu aspiraţii de high level.

locuiesc într o cutie de chibrituri, din românika noastră scumpăă şi dragă, printre românaşi. şi ca în orice cutiuţă, mai crapă câte o ţevuşcă.

what can U do? whell, that s easy: call the plumber!

îl chemi, normal, dar, ÎNTOTDEAUNA EXISTĂ UN DAR, fiecare om cu programul lui, inclusiv instalatorul.

alergi pe scări, dai telefoane, revii cu telefoane şi, într-un final, când reuşeşti să sincronizezi acest extraordinar mecanism, respiri uşurat, şi vorba din târg, te propui la primă (sau stimulent, depinde pe unde dai cu sapa).

a doua zi eşti fericit, parcă lacul din tavan e o băltucă, rugina aduce mai bine cu albul de la lavabilă, şi uiţi că stai în cutie, cu românaki de jur împrejur, ca într-un tranşeu.

mult după ce problema trebuia să fie rezolvată, o suni pe vecina să i mulţumeşti pentru sprijin, pentru că a venit acasă după serviciu şi pentru că a permis instalatorului să i facă o gaură în faianţă.

dar, stupoare, vecina dă drumul la turuit, cuvinte grav de genul m-aţi chemat acasă de la 6, parcă aş fi sechestrată răsună în difuzorul mobilului, rămâi blocat, nu mai ştii dacă a început războiul sau tocmai s a terminat, şi într-un final de infarct înţelegi ce s a întâmplat: lu instalatorul i s a rupt de programul vecinei şi de inundaţia mea.

pricepi din debitul verbal că nu există nici o cale de înţelegere, îţi ceri scuze şi închizi!

concluzia: când un om turuie fără să asculte şi punctul tău de vedere e o cauză PIERDUTĂ, singura soluţie rămasă este să te retragi în glorie!

well, să nu începem conclusiv, ca la romanians, ci ca la licuriciul cu lumina mare.

având de ales între noi şi ei, i am ales pe ei. pe principiul, pe banii mei nu face nimeni mişto de mine. am mers la tri stars, ol inclusiv (se poartă asta).

rezervări cu 3 zile înainte de a pleca, căutat pe net, forumuri, impresii. am ales Albena.

de ce nu am mers în românika? răspunsul este evident, dar voi încerca totuşi să dau 2 3 justificări, pentru românaki înflăcăraţi care încă mai cred că dacă pe banii tăi accepţi să şi bată nişte nesimţiţi joc de tine şi de concediul tău se face că eşti patriot.

am fost anul trecut un week end în Albena, la 4 stele, ce i drept, şi am fost foarte încântat. pe giurgiu ajungi şi la albena şi la vamă + restul, mult mai repede decât dacă foloseşti autostrada lu peşte.

servicii bune spre foarte bune, personal amabil şi gata oricând să te ajute. te simţi cam împărat, ceea ce e bine, cred, mai ales că vrei să te relaxezi. şi cum relaxarea nu se produce doar la nivelul şezutului, ci şi al psihicului, e bine să nu ai impresia de bătaie de joc deasupra capului, că s ar putea să nu se mai numească concediu de odihnă.

la intrarea în ruse, ce i drept, peisagio dezolant, dar, pe parcurs constaţi că se mişcă ceva. şi nu doar pe hârtie şi prin conturi, ci şi pe teren. oamenii lucrează şi asta e vizibil.

un alt aspect de avut în vedere este acela legat de stilul de viaţă. parcă nu sunt aşa stresaţi ca noi, aşa grăbiţi, aşa bădărani. timpul merge mai lent, oamenii nu sunt aşa puşi pe harţă. fapt pe care l am constatat cel mai mult în trafic.

albena este o staţiune mai de pensionari aşa, fără viaţă de noapte, fără acel dâm dâm, cu multă linişte şi multe locuri de joacă pentru copii. asta am vrut, relaxare, linişte, fără prea mult umblat.

în staţiune, la momentul la care am ajuns, cam 40% românaki, care se comportau relativ bine. spre sfârşitul perioadei, când au începu românii să devine majoritari alta a fost starea de spirit: se fuma pe plajă, urmaşii lu Fane Babanu erau cu galagia după ei, mămicile cu gura după urmaşi, şi uite aşa o hărmălaie de toată frumuseţea.

plaja, indiferent cât de murdară era seara, a doua zi mizeria dispărea invariabil. coşuri de gunoi pe plajă, duşuri, condiţii minime să ţi manifeşti civilizaţia.

mâncarea foarte bună. spre deosebire de turcii din kusadasi, care mai găteau mâncăruri româneşti, aici nu există aşa ceva. sau n a existat în perioada când a căzut soarele lor pe pielea mea.

de vizitat neapărat Nessebar (îl recomand ca pe un echivalent al Turciei sau al Greciei) şi Kaliakra (cel mai intrat cap în Marea Neagră din Bulgaria, o minunăţie de peisaj - ceva foarte, foarte frumos).

ca o paranteză mică în 2005, la neptun, am cerut o ciorbă, iar băiatul a înţeles să alimenteze bolul cu lichid direct de la sursă, adică din oala cu ciorbă, fapt dovedit de dâra care îl urmărea.

cârcotaşii vor spune că neptunul nu i mamaia, şi că acolo e apogeul civilizaţiei româneşti, unde condiţiile sunt ca din catalog căzute, iar mamaioţii sunt trataţi ca regii. ei bine, nu ştiu care sunt condiţiile, dar ştiu care i mentalitatea: furaţi fără ruşine că românii sunt patrioţi, şi marea noastră e cea mai neagră.

pentru orice alte detalii şi impresii, send mail at daniel dot milodin arond yahoo punct com

am observat cu extraordinară emoţie că am fost căutat după aceste cuvinte cheie.

tocmai de aceea îl rog pe specialul / ala care a avut asemenea imaginaţie să mi dea un mail la daniel.milodin@yahoo.com. e prea de impresie combinaţia de la search pentru a nu intra în contact cu fanul / a.

Mulţumesc anticipat!

Doresc să adaug şi următoarele cuvinte, foarte căutate, nu de alta, dar poate îmi creşte ratingul la search:

jocuri, horoscop, referate, gsp, noi2, libertatea, ziare, prosport, gazeta sporturilor, dex.

ce concluzii se pot trage de aici? mai multe. spre exemplu: sunt mulţi microbişti lansaţi pe net, dornici de informaţie proaspătă din campionatul lui peşte. mai ales acum, cu arestările şi dna în acţiune, jiji e la rating maxim, neamu lu becali e plin de lumină şi dă la proşti.

sunt, de asemenea, şi tineri dornici de o relaxare mică, un joculeţ. dacă îl caută doar cu jocuri sunt totuşi mai low level. la ceva mai mare.

apar puternic din urmă elevii silitori care caută ca nebunii materie pentru cerinţele şcolare. noroc cu siteurile de specialitate.

cei singuri se caută, dar paradoxal nu prea se găsesc, judecând după rating.

sunt, deopotrivă şi băieţi deştepţi, şi maimuţei care caută ziare de 2 bani. cei deştepţi probabil că sunt în pauză de cunoaştere şi caută sursa on line.

horoscopul trebuie citit la prima oră pentru a cunoaşte ce ne spune specialistul de serviciu cu privire la calitatea zilei, relaţiilor sociale, averii, norocului şi altele.

ciudat şi anormal, nu apar ebe, trăienei, şi alte animăluţe din acest regn. ce concluzie să tragem? merge bine, merge prost, pipălii rămân la cele casnice, un sport, o iubire, un horoscop. de unde mai înţelegem că sunt unii care deşi se dau cu capul de albul zidurilor pentru a fi pe retină, când se schimbă canalul, se pierde şi imaginea!

la mai multă căutare!

acesta este ultimul episod al frumoasei epistole.

ca orice românaş care se respectă, trebuia să merg şi în Scoţia, măcar aşa de fantezii, să vadă şi ochio meu cele câte se eczistează pe acolo.

am plecat cu trenul din staţia King’s Cross. plecarea la ora trecută pe bilet, bilet ridicat dintr un automat, după ce în prealabil fusese plătit on line.

în tren surprize peste surprize: toate scaunele rezervate aveau un bilet desupra care spunea clar că pe acel scaun o să stea cineva care a rezervat deja locul. bineînţeles că nici un neica nimeni fără rezervare nu le a ocupat. bilete se pot cumpăra şi din tren, nu cunosc dacă trebuie plătită vreo suprataxă.

călătorii beneficiază de wireless moka, vine tanti cu haleu şi dacă ţi e foame, scoţi dinero şi te hrăneşte. se merge cu viteze foarte mari. am văzut Marea Nordului şi micuţele fiorduri. cred că în nordul Scoţiei sunt unele mai mari şi mai speectaculoase. pentru mine sunt bune şi astea. impresionante sunt casele scoţienilor: aliniate perfect, în nişte culori senzaţionale, combinate cu veşnica lor verdeaţa, este ceva care merită văzut.

trenul ajunge în staţie cu o precizie de ceas elveţian: 11.05 scrie pe belet, fix la această ora intră în staţion.

Scoţia este puţin diferită de Londra, se vede că au trecut englejii pe acolo, dar se mai vede şi că nu au reuşit să şi lase amprenta în totalitae: aceeaşi precizie englezească, dar parcă oamenii sunt puţin altfel, mai calzi, mai umanizaţi. spre deosebire de Londra, în Edinburgh mai apare ceva mizerie pe străzi. nu multă, dar cât să facă diferenţa.

la fel ca şi englezii ştiu să şi vândă marfa, începând cu vestitele castele şi terminând cu vestitele distilerii, care sunt în număr de peste 750 în toată ţara.

Oraşul e mult mai mic decât Londra, dar parcă mult mai şic. am stat într un apartament de vis, aflat în centrul oraşului. o senzaţie.

o diferenţa vizibilă este dată şi de McDonalds: la englezi McDonalds ul este pentru săraci: indieni, imigranţi, turişti; la scoţieni e ca la noi: petrecere cu toată familia, de la mic la mare şi de la tinerel la bătrân.

de vizitat este foarte mult şi aici. recomand închirierea unei maşini şi plecarea la plimbare prin toată Scoţia, în special în perioada de vară, când toată natura e verde. Scoţia are peste 75% din suprafaţă acoperită cu păduri, fapt care se simte din plin. exceptând unu - două oraşe (Edinburgh, Glasgow) unde este concentrată majoritatea populaţiei, în rest pustiu.

am luat o excursie pâna la Loch Ness, să vedem monstruleţul. conform ghidului nostru, acest monstru trebuie să fie neapărat o femeie: nu apare niciodată când ai nevoie de ea şi nu poţi pune nici o bază în ea. el ştie mai bine, nouă nu ne rămâne decît să îl credem pe cuvânt.

sunt foarte mândri de strămoşii lor, toţi acei Mac sau Mc care au făcut istoria. sunt foarte mândri de filmul BraveHeart în care joacă cunoscutul actor Mel MacGibson. Am luat o cărţulie cu toate clanurile lor pentru documentare.

sunt meşteri în whisky şi în unt. au foarte multe sortimente din ambele. probabil că se asortează.

pe întregul ţinut vezi foarte multe oi. tot ghidul a povestit că la un moment dat s a început o depopulare pe motiv că nobilii ajunseseră la concluzia că e mai eficient să crească mai multe oi, pe o suprafaţă mai mare, decât să ţină oameni care să muncească pământul.

sunt foarte multe domenii regale care probabil pot fi vizitate şi au foarte multe mâncăruri creaţie proprie, majoritatea având la bază cartofii prăjiţi (scoţienii au cea mai mare mortalitate cauzată de bolile de inimă, pentru că mănâncă foarte mult prăjit în unt).

nu se zăresc locuri întinse (câmpii este deja prea mult de cerut). peste tot doar dealuri şi peste toate dealurile doar oiţe (Jiji sunt mai tari ca tine!).

Loch Ness este o imensitate de lac. Loch la scoţieni este o denumire special folosită pentru a caracteriza aceste ochiuri de apă. este ceva mai mic decât lake ul utilizat de englezi şi are o formă aparte. trebuie mers acolo pentru a sesiza diferenţa. este pour les connaisseurs.

din scoţia ne am întors cu avionul. 1 oră de plimbăreală, nici nu se ridică bine că începe operaţiunile de aterizare.

peste tot pe unde am mers am întâlnit aceleaşi trăsături: respect pentru vizitatori şi o prezentare cât mai atractivă a obiectivului, iar la sfârşit shopping and gifts.

numai în românika, la aterizare toată lumea a deschis telefoanele: am ajuns vino să mă iei.

numai la noi rămân străinii blocaţi că la toaletă poate intra o singură persoană, restul aşteptând la coadă.

numai la noi bagajele sunt aruncate de angajaţi luaţi la momentul aterizării să facă şi ei o faptă bună şi să şi merite banii, pentru că, nu i aşa, la noi toţi ne pricepem la toate!

numai la noi e România!

da! poate că suntem săraci, dar suntem conduşi sau istoria ne a supus de prea multe ori încât ne am obişnuit să fim călcaţi în picioare: înainte de turci, maghiari, romani, acum de smekeraşi: principiul a rămas acelaşi: capul ce se pleacă, sabia nu l taie.

poate că, într un moment al evoluţiei ne vom merita ţara şi vom şti să o apreciem la adevărata ei valoare!

începem cu o precizare: ceea ce apare în aceste episoade sunt impresii personale. nefiind Zeus, impresiile sunt bazate pe fragmente de informaţii, recepţionate de mine în mod direct, pe baza cărora am tras concluziile ce urmează.

să purcedem:

ajunşi la Londra, încă de la de la aeroport m a suprins cât spaţiu verde au oamenii ăştia: peste tot pomi, iarbă, plante, o nebunie.

din aeroport am luat national express ul. e 10 pounds de persoană şi merge până în centru, la victoria. face cam mult: o ora şi 40 minute. mai e unul, care face mai puţin, 75 minute (nu îmi amintesc acum denumirea, mă documentez şi revin). dacă iei bilet dus-întors e mai ieftin. aici se face reducere la orice şi în general se fac reduceri foarte mari dacă rezervi pe internet.

când intri în imensul mecanism care se numeşte londra, realizezi în ce rahat ne zbatem noi: autostrăzi peste autostrăzi, în oraş casele sunt aliniate, înălţimea lor e uniformă, dispunerea e identică (vezi că aici nu a fost nici un lis, trăienel, murgenel sau adrienel să gândească prin circumvoluţiunile contului bancar). nu sunt blocuri de astea comuniste ca la noi, oamenii stau la case, iar acolo unde apar blocuri, acestea nu depăşesc patru etaje. în faţa caselor e o nebunie de verdeaţă, peste tot sunt copaci, culorile sunt vii, nu apare griul ăsta depresiv de la noi.

în oraş pentru transport am folosit metroul şi autobuzul. am luat un abonament, se numeşte oyster, pe 7 zile, cost: 30 lire de persoană. cam mult, dar…

nu există aglomeraţie. asta într un oraş de 11 milioane de locuitori şi nu mai vorbesc câte alte milioane de rătăciţi în scop turistic. metrourile şi autobuzele vin la interval de 2 minute. peste tot există afişaje care te informează după cât timp vine următorul mijloc de transport. înăuntru eşti avertizat audio şi prin afişaje ce staţie urmează şi pe ce rută eşti. să vrei şi nu ai cum să te pierzi. la metrou au mers până acolo încât bările de susţinere sunt vopsite în culorile magistralei pe care călătoreşti. sunt undeva la 12 magistrale funcţionale plus cele care sunt în construcţie, parţial funcţionale. în metrou şi autobuz barele nu sunt pline de jeg, ca la noi la românika. mâna nu devine lipicioasă după ce te ţii de bară.

la suprafaţă, deşi foarte mare, aglomeraţia este acceptabilă. autobuzele şi taxiurile au culoar separat, pe care nu circulă alte vehicule, iar în zonele centrale se plăteşte o suprataxă de tranzit, destul de mare cred, aşa că, nu prea circulă oamenii cu maşina personală.

nu există complexul foarte des întâlnit la noi, cum că dacă eşti un pic mai aranjat nu trebuie să te confunzi cu plebea: oameni la costum, îmbrăcaţi foarte elegant circulă cu mijloacele de transport în comun fără nici o jenă.

nu am observat poliţisti care să dirijeze traficul, peste tot există camere de supraveghere, ai greşit ai plătit, nimeni nu comentează. poliţiştii sunt la obiective turistice, la puncte de interes public.

nu se claxonează în trafic, nu se ascultă muzică la un volum care să deranjeze pe cel de lângă tine, nu există chiştoace aruncate pe stradă, nu există gunoaie, nu există ţigănismul ăsta de la noi, lenea asta de a merge un metru mai încolo să ţi arunci jegul. şi asta pentru că acolo legea se aplică: ai greşit, ai plătit. nu există târguială, discuţii despre calitatea legii, aşa cum e, se aplică. m a frapat o replică a şoferului autocarului cu care am mers la Loch Ness: vă rog să vă puneţi centura, asta este legea.

mâncarea este destul de scumpă la ei, comparativ cu salariile noastre, McDonald a fost cel mai bun prieten al nostru. de cumpărat există mici magazine ţinute de negri sau indieni care au preţuri acceptabile la toate cele necesare.

obiectivele sunt foarte multe şi foarte mari: trebuie rezervate cel puţin două ore de obiectiv. o să fac o înşiruire celor vizitate de noi, fără prea multe comentarii: muzeul de artă, muzeul de ştiinţă, London Eye - o imensitate de roată de unde vezi Londra de la înălţime, Tower of London, Monument, Westminster Abbey, Big Ben, Palatul Parlamentului (pentru vizită în interior trebuie rezervare, nu rezervaţie, pe net ), St Paul’s Cathedral, Buckingham Palace cu schimbatul gărzii, Trafalgar Square, Picadilly Circus, Oxford Street (aici sunt magazine cu suveniruri şi ţoale la preţuri bune), grădina zoologică, Greenwich, 10 Downing Street, London Bridge, Tower Bridge, Bridge of the Century.

apar şi atracţiile locale: Madame Tussaud - de nota 20, recomand neapărat. pe lângă figurile de ceară, unele mai reuşite, altele mai nu, este inclusă o călătorie istorică în care este prezentată Londra de la începuturi până în prezent. stai într o imitaţie de london cab şi te plimbi. în plus este şi o parte mai scary, în care apar diferite ipostaze ce ţin de modalităţi de tortură de a lungul timpului (apare şi Dracula), iar la sfârşitul ei intri în contact direct cu oameni machiaţi care imită personajele scary. înainte de a intra pe acest culoar am fost întrebaţi dacă avem probleme cu corasonul, treaba fiind destul de serioasă.

pe aceeaşi filieră am mers la london dungeons: o plimbare prin istorie: apar jack spintecătorul, incendiul de la 1666, bărbierul ăla nebun care se ocupa cu tăiatul gâtului şi multe alte mici istorioare. maxima atracţie, pentru mine, a fost la sfârşit când ne au băgat pe toţi într-o imitaţie de închisoare, ne au aşezat pe scaune, ne au ridicat la circa 5 metri, acolo era un fel de juriu care ne a citit sentinţa, s a stins lumina şi deodată ai simţit că de duci în hău.

fiecare obiectiv are punctul de shopping and gifts, destul de interesante şi destul de variate. de asemenea, la dungeons şi madame taussaud îţi fac poze când ai morcovelul şi la sfârşit marci banu şi rămâi cu dovada.

toate muzeele sunt free.

o atracţie specială a Londrei sunt parcurile: imense, foarte îngrijite, foarte curate. găseşti aici tot felul de flori şi plante (în unul am numărat 170 specii de trandafiri, de fapt au numărat ei, eu doar m am uitat la ultimul număr). în parc poţi închiria un şezlong, te întinzi la soricel şi admiri peisajul, te poţi juca diferite jocuri cu personajele care te însoţesc. spre deosebire de noi, la ei poţi călca pe iarbă.

next part, călătoria în Scotland.

pentru alte detalii şi informaţii, la about apare un mail pe care nu l citesc niciodată, folosiţi l cu încredere!

well, asta ca să începem cu o concluzie, aşa cum se obişnuieşte pe la noi, am călătorit în scop personal şi propriu către london.

drept urmare, o să inaugurez aici mai multe episoade regarding acest fapt. cum e şi normal voi începe cu plecarea din aeroportul patriei noastre scumpe şi dragi, Băneasa. ăla care a intrat în oraş, păcat că doar cu poziţia. că în rest, e tot la ţară, ca o toaletă în fundul curţii.

m-am înfiinţat la primele ore ale dimineţii plin de avânt şi dorinţă de cunoaştere. first surprise, plătiţi 7 euroi, cât se poate de reali pentru bagaje. iniţial voiam să execut o critică privind această cerinţă, dar, în altă parte am plătit 12 pounds pentru bagaj, aşa că 7 euro e aşa, de sărăcie.

legat de costurile ascunse, în drum spre ţară am citit un reportaj dintr-un ziar englezesc în care se demonstra că zborurile astea low cost nu sunt aşa de low cost cum se pare, în unele cazuri plătind şi ca să faci check in ul, asta dacă nu l faci pe web.

plătim noi euroi pentru bagaj şi repede la băeţii aştia plini de gel în cap şi flegmă pe figură, aceşti stăpâni absoluţi ai frontierelor ţării, care ne verifică paşapoartele, buletinele, cărţile de identitate şi ce mai avem de parcă ne ar face cel mai mare favor al vieţii noastre.

afterwards mergem la unicul punct de îmbarcare existent. acolo tot felul de personaje: şi de ai noştri şi de ai lor. pe ai lor îi recunoşti imediat după zâmbetul politicos, ţinuta corectă. pe ai noştri îi recunoşti după ritmul de manele care răsare din telefoane, după urlete, după genţile gucci de rafie, şi, în cele mai multe cazuri, după pigmentul pielii. am declanşat o serie de rugăciuni interioare, sperând ca ghiulaţii SA NU MEARGĂ LA LONDRA. ghinion, au mers.

mizeria din punctul de aşteptare, aglomeraţia, urletele oamenilor, engleza celor care strigau în difuzoare, modul cum se transmite informaţia, fără ca cineva să se întrebe dacă aceasta şi a atins sau nu targetul, totul, dar absolut totul mă face să regret. când mai compar şi cu ceea ce e la alţii, deja intru în depresie.

suntem în secolul 21, iar la noi, la băneasa, pasagerii sunt luaţi cu un autobuz de 2 lei, încărcaţi la grămadă, ca vitele în staul, bagajele sunt aruncate fără nici un fel de bun simţ. da, ştiu, apare fireasca întrebare: de ce nu folosesc serviciile celuilalt aeroport. and, of course, apare şi răspunsul: pentru că am mers cu un low cost şi low costurile decolează de la băneasa. şi da, şi la alţii sunt low costuri, şi da, standardele sunt cu totul altele. ca o idee: mă felicit că mi am luat un troller nu prea scump, la cum se aruncă bagajele în românica. că m am născut aici, n a prea ţinut de mine. că încă sunt aici, da.

se mai scrie.

scrisă de Allan şi Barbara Pease.

nu sunt o somitate în domeniu şi prin urmare nu vă pot recomanda. cartea tratează un subiect interesant care, în sine, o recomandă: diferenţele care există între femei şi bărbaţi.

sunt analizate diferenţe de ordin comportamental, psihologic, intelectual, de percepţie care arată fără nici un dubiu ceea ce demult se bănuia: suntem diferiţi. cauza principală a acestor diferenţe, zic autorii, este dată de rolul femeii şi al bărbatului în vremurile demult apuse: el mare vânător, ea mare gospodină. el şi a dezvoltat simţurile care l au ajutat să urmărească vânatul, să l încolţească, să l doboare, ea pe cele care au ajutat o să ţină gospodăria, să aibă grijă de copii, să şi mulţumească masculul.

autorii menţionează undeva, mai pe la subsol, că femeia e mai inteligentă decât barbatul, cam cu 3%. cred că acest studiu a fost pus la cale şi interpretat de către doamna din familia Pease.

ceea ce mi se pare destul de interesant este modul cum explică cei doi apariţia deviaţiilor sexuale: un om, fie el femeie sau bărbat este compus din 46 cromozomi, respectiv 23 de la tată şi 23 de la mamă. dacă al 23 cromozom de la mama este X şi al 23 cromozom de la tată este tot X, atunci rezultă un copil XX, adică o fată. dacă al 23 cromozom al tatălui este un cromozom Y, atunci apare un băiat.

la 6 8 săptămâni după concepere, fătul încă nu are un sex. începând cu acest moment se face diferenţierea: dacă embrionul este gentic XY, atunci se dezvoltă anumite glande care secretă hormoni masculini, în special testosteron. se dezvoltă apoi organele genitale, şi creierul care se configurează pentru trăsături specific masculine: percepţia pe distanţe mari, orientarea în spaţiu, etc.

hormonii masculini dezvoltaţi sunt folosiţi de către organism într o anumită ordine, respectiv pentru organe genitale, apoi pentru creier . dacă de exemplu organismul fătului are nevoie de 4 unităţi de hormoni masculini pentru a se dezvolta şi le primeşte organismul se va dezvolta în parametri normali folosind o parte pentru organele genitale şi o altă parte pentru creier. dacă în schimb primeşte 3 sau 2, atunci el va folosi cantitatea primită pentru a satisface necesarul de hormoni în ordinea de mai sus: întâi organele genitale, apoi creierul. având minus la necesar, creierul nu primeşte atât cât are nevoie pentru a seta caracteristicile masculine, ceea ce duce la apariţia trăsăturilor feminine. astfel, deşi fizicul este masculin, creierul e construit pe tipare feminine. şi asta conduce la derapaje.

în mod similar e şi pentru doamne, lipseşte hormonul feminin, apare masculul şi i ia locul, şi atunci în loc ca lady să meargă la coafor, trece pe la sală.

răspunsul la întrebarea din titlu, pe mai târziu!