de ceva vreme, în lumea şourilor de televiziune a răsărit o nouă porcărie, tipic mioritică, axată pe dramatism viziual şi pe proşti, în faţa şi în spatele micului ecran.

emisiunea rulează în fiecare vineri, ocupă mult spaţiu, şi îmbie la la plânsete şi rugăciuni adresate celui de sus (nu de foarte sus) pentru sprijin şi tărie.

fane face ce ştie el mai bine, îl imită pe Elvis, în stilul muzical şi cel vestimentar. aşa că, în cel mai coclit mod cu putinţă, ca un manelist autentic, babanu îşi trage nişte perciuni până în gât ca să suplinească lipsa talentului interpretativ şi scenic.

despre emisiune, toate cele bune: concurenţii au numai probleme (mă refer la cei normali) care trebuie rezolvate: ba să şi construiască o casă, ba să şi crească copilaşii, ba să cumpere apă plată pentru a bea noaptea şi singurul mod în care se puteau rezolva aceste probleme este acela de a fi aduşi la televizor să i plângă o ţară întreagă.

înaintea fiecărei probe sunt introduse secvenţe video cu supermarketul care vinde apa, cu concurentul uitându se cu jind la apă, cu mama concurentului plângând că, săracu baiatu ei, n are şi el bani de apă.

bineînţeles că fane e la locul lui şi cea mai deşteaptă întrebare pe care o poate pune este: NU I AŞA CĂ ŢI E SETE?, întrebare care este ca un declanşator al neputinţei, concurentul izbucnind în hohote, sala izbucnind şi ea în hohote, ţara plângând cu ei toţi, în hohote.

fiecare concurent face pereche cu un concurent vedetă. din nefericire, oricât de vedete sunt aceste vedete, problemele se ţin lanţ şi pentru ele: ba s a rupt rotula, ba e indigestie, ba a explodat plasticu lu pretena, ba s au lovit la cap în timpul repetiţiilor, baaaaaaaa nu mai ştiu ce.

nu lipsesc susţinătorii, care încurajează pe concurenţi de pe margine sau prin secvenţe video, la a căror vizionare, aţi ghicit, concurenţii izbucnesc în hohote.

de remarcat că, în ultima vreme, concurenţii ăia comuni vin de la vecinii noştrii, fraţii moldoveni, de parcă în românika s a terminat sărăcia. staţi liniştiţi, la locurli voastre, că e abia la început.

de impact este şi falsitatea promovată de cei doi prezentatori. pe fane îl înţelegem, este urmaşul surprizelor, dar miss, de unde a învăţat o? de la micuţul Mozart?

micuţule uil, hai pa!

Deşi acest superb blog nu şi a propus să spună bancuri, unele sunt irezistibile.

Într-o grădiniţă din America, educatoarea le promite copiilor 2 $ dacă vor răspunde exact la întrebarea: “Cine a fost persoana cea mai importanta din istoria omenirii?”

Se scoală Sean, irlandezul, şi zice că St. Patrick.
Greşit, următorul la rând!

Se scoală McQueen, scoţianul, si zice că St. Andrew.
Greşit, următorul…

Se scoală Shlomo, evreul, şi zice ca Isus Cristos. Educatoarea îi dă cei 2 $ pentru răspunsul exact, şi-l întreabă, totuşi, cum se face că evreii îl recunosc pe Isus ca fiind cel mai important om din istorie.

Răspunsul lui: Eu ştiu de fapt că cel mai tare din istoria umanităţii a fost MOISE, dar BUSINESS IS BUSINESS!

PS: bancul a luat premiul 1 la festivalul internaţional al bancurilor.

Motivaţia juriului : A doua oara când un evreu îl vinde pe Isus.

clickuiţi pe banerele alea, că distracţia e distracţie, but BUSINESS IS BUSINESS!

succesuri succesive!

sunt tot felul de campanii organizate pe bani buni prin care se încearcă crearea unei aparenţe de faună bogată în ţara noastră dragă.

să ne înţelegem, brănduire, brănduire, dar brânza e pe bani. Mulţi bani.

ce se vrea? ceea ce nu e. nu cred că pentru a rămâne turistul extaziat trebuie să i creezi o falsă impresie. a, că rămâne extaziat, asta e clar. ideea este să rămână extaziat şi să mai şi revină. de preferat împreună cu alţii.

ori asta nu se poate obţine prin crearea unei imagini false, de ţară fabuloasă, cu vampiri, draculi în parc, sau mereu surprinzătoare.

nu trebuie să ne îmbătăm cu apă rece, suntem ceea ce suntem şi devenim ceea ce putem.

dacă ai fi vizitator din străinezia ce ai găsi în ţara noastră? cu ce te ar marca în aşa fel încât să doreşti să revii?

avem o ţară frumoasă. dar, din păcate pentru ea, nu este suficient să avem şi o ţară de vizitat.

sunt locuri minunate de vizitat, dar cu ce chinuri. avem lorzi ai asfaltului, dar nu avem asfalturi. vrei să ajungi prin zone cu adevărat mirifice, dar nervii care te încearcă pe parcurs o să ţi schimbe impresia şi în amintire îţi vor rămâne doar bucşele cazute, suspensia terminată şi uleiul ce se scurge pe asfalt în urma ta.

e foarte bună crearea unui brand de ţară, but first ar fi de preferat să creăm o ţară.

spălătoriile din capitala ţării, Kisumu, sunt fabuloase. este o plăcere să mergi să ţi cureţi maşina plină de jegul oraşului, condiţii extra, lucrători experimentaţi, care sunt dedicaţi muncii pe care o fac.

sună bine, nu?

numai în ţara noastră dragă poţi cumpăra nişte foi de tablă, le pui unele peste altele să capete o formă cât de cât şi te faci patron. locaţia acestor cocioabe nu depinde de bogaţia şi frumuseţea zonei: sunt peste tot, începând de la Marele Mall şi terminând cu Ferentariul Întâiului Colorat al Ţării, că doar şi acolo trage un monstru nemţesc de valoare internaţională.

ţi ai tras cămăruţă, automat trebuie să o asortezi. şi cum se poate asorta o asemenea construcţie decât cu nişte culori mai închise, bronzate natural şi rezistente la trecerea timpului. găseşti şi personalul şi i dai bice. producţia trebuie să meargă, afacerea să înflorească. doar economia duduie, nu? n o să fii tocmai tu frâna care ţine ţara în loc.

apă, curent găsim, clienţii fără număr. angajaţilor le plăteşte aşa simbolic, că se câştigă bine din atenţii: românului îi place să fie tratat distinct, să vadă omul că pentru el se mişcă un fir de praf în plus, sau în minus, în unele cazuri, şi atunci plăteşte. nevoia de a fi deosebit, de a fi tratat diferit, de a epata face ca aceşti coloraţi să beneficieze de surplusuri ale veniturilor. de ce oare nu sunt angajate şi piei albe în spălătorii? pentru că nu au acest talent de a se gudura, de a intra pe sub pielea clientului, de a i atinge coarda sensibilă.

ar fi prea mult să vii cu maşina, să plăteşti, să aştepti până e gata şi apoi să pleci, fără a constata că bordul e tot plin de praf, că apa curge de pe maşină ca după ploaie, că parbrizul e plin de degete, oglinzile neşterse şi în plus şi dereglate, că radioul merge pe posturi de manele, şi încă alte multe că uri care conduc către o singură concluzie: spală ţi singur maşina.

vuiesc ziarele şi televiziunile şi analiştii de toate categoriile: s a întâmplat o mare nenorocire: florinel a vândut secretele ţării. nesimţitul. cum şi a permis?

ce a făcut florinel este intr adevăr demn de condamnat. nu încerc şi nici nu vreau să i justific gestul: l a făcut să plătească pentru el. e şi o zicală: după faptă şi răsplată.

ceea ce aduce savoare acestui eveniment este altceva: modul şi forţa de reacţie: toate tunurile pe florinel, autorităţile statului merg ca unse, toată lumea îşi face datoria în mod exemplar. nu poate decât să mă bucure o asemenea desfăşurare de forţe. să mă bucure şi să mă întristeze, în acelaşi timp.

nu demult, un anume prim ministru a vândut resursele ţării pe o nimica toată. s a întâmplat / i s a întâmplat ceva? până acum cred că singura pedeapsă este aceea de a candida la preşedenţia ţării.

cu ceva timp în urmă, fabrici, uzine, combinate întregi erau privatizate pe preţuri de nimic de către miniştri şi funcţionari. s a întâmplat ceva? au fost doar avansaţi.

mirarea cea mai mare derivă tocmai din lipsa de reacţie a autorităţilor? unde sunt toţi şnurii aştia care au mers brici la dovedirea lui floricel?

câţi mari rechini au fost condamnaţi? câţi dintre cei condamnaţi au vazut şi camera de la puşcărie? NICI UNUL.

unii dintre ei şi au făcut datoria atât de bine în regimurile trecute încât acum sunt din nou în funcţie. alţii, cunoscuţi ca pisicuţe pe vremea lu bătrânu nicu şi au câştigat, pe baza antenelor, of course, poziţii cheie în stat.

unde sunt autorităţile? cred că au o mică problemă de percepţie şi interpretare. fie nu percep, fie nu gândesc.

cum se câştigă o ţară? cu sloganuri? cu minciuni? în mod normal nu, pentru că dacă mă păcăleşti o dată ruşine ţie, dacă mă păcăleşti şi a doua oară, ruşine mie.

şi atunci, săracul florinel ce să facă? pentru el probabil că dacă ia pe stick un word şi l dă unui prieten, face şi o faptă bună, câştigă un ban în plus. ce poate fi rău în asta, dacă atunci când vinzi o întreagă industrie eşti promovat?

sunt mândrul proprietar al unei maşini.

şi de aici încep belele.

ca un proprietar ce se respectă, trebuie să i asigur maşinii mele toate cele necesare: vizite la service, vizite la spălătorie, loc de parcare, atenţie la cretinii din trafic. or mai fi şi altele dar nu mi trec prin cap acum.

vizitele la service: japcă, furt, lipsă de respect, piese de calitate proastă, asta atunci când nu sunt de la alţii. este demn de remarcat felul cum motivează cei de la service faptul că nu te lasă să stai lângă maşini când meşteresc la ea: pentru protecţia mea. care protecţie? cu cât vezi mai puţine, cu atât plăteşti mai multe piese şi primeşti mai puţine noi. nu pot înţelege de ce la noi piesele sunt mai scumpe, dar ţin mai puţin decât la alţii, deşi SUNT DE ORIGINE.

mergi frumuşel cu maşina în service, te programează peste săptămâni, aştepţi câteva zile să facă lucrarea şi după câteva luni încep să apară efectele adverse. asta în condiţiile în care ai casco şi firma de asigurări plăteşte ore manoperă de parcă ar repara un întreg parc auto. aici cred că e şi vina celor de la casco pentru că acceptă să plătească fără un minim de verificări. o dată cu sosirea crizei poate se va modifica şi acest mod total deficitar de lucru, nu din respect pentru client, ci din respect pentru profit. pentru că, în final, banu contează şi doare cel mai tare.

iubesc în mod special figurile de meşteri desăvârşiţi ale persoanelor angajate în service, modul profesionist de lucru însuşit de a lungul experienţei de viaţă şi motto ul superior ce stă la baza oricărei activităţi: merge şi aşa.

totul în această breaslă, ca şi în altele de altfel, merge pe bază de ATENŢIE. şi prin atenţie nu mă refer la chestiuni de genul: atenţie, acolo mai trebuie îndreptat, atenţie, acolo mai trebuie polishat, atenţie, uşa nu se închide bine, atenţie, sunt urme de vaselină pe tapiţerie, atenţie, cineva s a urcat încălţat pe scaune şi alte mici asemenea atenţii inerente lucrului în service urile europene din Românika.

prin atenţii mă refer la chestiuni care îl impresionează pe bizon: uischeane, vodci (de la caz la caz, funcţie de unghiul de deschidere), mici favoruri şi, bineînţeles, limbajul universal: BANU.

partea proastă este că nici micile atenţii nu asigură o lucrare de calitate, semn evident că oamenii capătă atât de multă atenţie din partea clienţilor încât lucrul acesta a ajuns ca spălatul pe mâini înainte de masă, adică trebuie să se întâmple.

dar, politica firmei este destul de clară: angajaţii noştri sunt profesionişti cu experienţă care lucrează pentru dumneavoastră. din inerţie. sunt curios cam câtă experienţă capătă un angajat de la service, pe lângă salariul primit de la firmă.

să se scrie… (asta e un fel de Va urma)

era o vreme cand nu se gaseau asemena ziare prin romanika. şi cred că era mai bine.

nu ştiai că x uleasa şi a mărit ba botul, ba bustul, nu ştiai că există atâţia fanţi plini de cuceriri, şi parcă era mai bine.

nu erau atâtea busturi femine expuse indecent, care mai de care mai dornice de afirmare şi în mod sigur nu aveai posibilitatea să citeşti ştiri de impact naţional pline de încărcătură educativă.

alarmant este faptul că apar din ce în ce mai multe asemenea tabloide semn clar al cretinizării cititorilor. tirajul este în continuă creştere, neuroni sunt deja intraţi în moarte clinică.

iei o ştire de aici, mai iei una de acolo, mai bagi nişte ţâţe, câteva fufe, un fante cu super maşini şi gata, cade românu extaziat ca vaca în faţa porţii.

ce poate fi mai frumos decât o dimineaţă începută cu o ştire bombă: ia uite pe cine a mai cucerit nu ştiu ce no name, ia vezi ce poziţii mai practică nu ştiu ce frigidă, şi bineînţeles, ştiri internaţionale şi articole savante bazate pe descoperirile cercetătorilor britanici, adevăraţi cercetători tabloidari.

am întrebat un cunoscut cu o părere foarte bună despre el, dar care lecturează la micul dejun asemenea ziare, de ce le citeşte. el mi a răspuns destul de sincer că află din ele ultimele bârfe, bârfe la care nu are acces, sau chiar dacă are acces, nu sunt la fel de piperate cu detalii, în ziarele mai serioase.

bun. de acord, dar pentru ce îi trebuie lui asemenea ştiri, cu ce îl ajută? nu i trebuie pentru ceva anume, ci doar vrea să le afle.

e bine şi aşa. cred că întră în talentele noastre de români de a ne interesa mai mult de alţii şi mai puţin de noi.

nu sunt de condamnat ziarele, ci sunt de condamnat cititorii.

nu sunt de condamnat televiziunile, ci sunt de condamnat bizonii care fac audienţă. o emisiune fără audienţă este o televiziune care nu există. sunt de condamnat organismele implicate în monitorizarea emisiunilor care nu miscă un deget pentru a opri imbecilizarea românilor.

telenovele, ziare, emisiuni, ştirile de la tea time, toate nu fac decât să ne transforme într o masă inertă de cretinizaţi. şi observ că ratingu e în creştere, la fel ca şi tiraju.

Legat de metrou, mergeam intr o dimineata la serviciu si in metrou era unul dintre aceia care se roaga si citesc din carti pentru iertarea de pacate s.a.. Langa el era un nene cu un tabloid cu pagina deschisa la o gagica expusa in conditii naturale, sa zic asa. A fost extraordinara faţa pe care a facut o credinciosul, mai avea putin si ii cadea limba din gura. Cred ca a mai adaugat cateva rugaciuni pentru ziua respectivă.

am primit acuzaţii că scriu prea negativist.

să vedem ce poate fi pozitiv, sau mai pozitiv, folosit de elevaţi:

plec dimineaţa la serviciu (da, e tragic deja simplul plecat, dar bănuţii nu cade din ceruri). aglomeraţie maximă pe stradă, autobuze cu navetişti parcate pe trotuar, microbuze cu provinciali (ce tare sună) veniţi la capitală, tarabe cu flori, pixuri, încărcătoare de mobile, seminţe, ziare, mâncare, şi tot felul de rahaturi.

şi de abia am plecat de acasă.

la metrou: aglomeraţie, întârzieri, transpiraţie, urlete, muzici la playere, adormiţi.

la muncă: nervi, lipsuri, stres, haos, criză.

înapoi spre casă: aglomeraţie, mizerie, români.

ce e pozitiv în tot tabloul ăsta?

cred că simplul fapt că încă fac parte din el.

şi asta în condiţiile în care n am analizat: situaţia ţării, guvernanţii şi nesimţirea lor (aici intră toate), programe tv (durere mare), preţuri, presiunile crizei.

deja mă simt mai bine. a mai trecut o zi!

nu ma uit la tv.

am cateva saptamani de neparticipare la circul asta de 2 bani.

in romanica, televiziunea aduce panica si, of course, multa prosteala.

ce sa inteleaga omu cand peste tot este jale multa?
ca trebuie sa planga? sa ia si el parte la inmormantare?
imi plac politicienii. si moderatorii. si mi mai place ca moderatorii aia sunt ca mierea. intrebarile sunt finute, situatiile sunt finute, de bun gust.

nu se poate ca politicianu sa fie pus fata in fata cu prostiile, ineptiile si idioteniile pe care le face, le produce si le perpetueaza.

cum se poate sa pui o intrebare incomoda? nu se cade.

de ce?
de lipsa de coloana.

mai dezbatem

salutul cu care am fost intampinat de blog!

din partea domnului D&G, cu mii de multumiri.

avea si un post pe care l am sters cu gratie cand ma oboseam sa utilizez optiunile lu bloggu”.

profit de ocaziune pentru a l saluta pe mister Mishu si pentru a i dori dezmembrari placute!

am auzit că în această ţară sunt foarte stimaţi şi admiraţi cei care ştiu să editeze fraze, întregi, parcă, şi mi am zis două puncte ia să mă fac şi eu un editor de ăsta respectat.

plictisit şi plin de tot felul de idei care mai de care mai neînţelese am primit o ofertă de pace de nerefuzat din nou două puncte să mi fac blog, să pierd vremea cu graţie şi alături de mine şi alţi câţiva care n au alte lucruri mai bune de făcut. problema aici nu e legată de timpul meu virgulă care e proprietate personală virgulă ci e de a te face pe tine virgulă cititorule să mi acorzi din timpul tău punct

deci virgulă să purcedem!